Hoinăreli prin Paris

Pain au chocolat, turnul Eiffel, muzee, shopping, o plimbare romantică pe Sena. Ce-ţi poţi dori mai mult?

Malta

O insulă fantastică, unde nu ai timp să te plictisești :)

Pompei(i)

Cum erau casele romanilor, cum erau străzile sau barurile lor, ce mâncau, cum îşi petreceau timpul?

București

Un oraș care nu ascunde nimic la prima vedere și poate tocmai de aceea aflu mereu lucruri noi despre el.

Irlanda şi frumusețile ei

O ţară de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Danemarca

Mi-am dorit să ajung, de ziua mea, într-o țară nordică. Mi-a plăcut atât de mult încât voi reveni.

România

Mereu surprinzătoare. Din ce în ce mai des, plăcut.

Cel mai bun lucru din 2014

Anul trecut pe vremea acestea, se pare că mi-am propus să scriu o carte. Am aflat asta aseară, întâlnindu-mă cu prietenele cu care țes, de ani buni, planuri peste planuri, multe dintre ele rămase la stadiul de utopii. Nu îmi aminteam dorința dar îmi dau seama acum că lucrurile s-au aranjat bine pentru mine din punctul ăsta de vedere. În primul rând, prin ianuarie - februarie, am găsit, întâmplător, atelierele de scriere creativă ale Revistei de Povestiri. Am ezitat dacă să mă înscriu sau nu. Munceam mult în vremea aceea și mă gândeam că nu voi avea timp de investit într-un hobby literar. Până la urmă, am făcut o încercare, m-am înscris cu Puterea obișnuinței. Nu mă așteptam să fiu selectată dar, spre surpriza mea, am reușit. Au urmat apoi niște luni obositoare dar fecunde din punctul de vedere al creativității. Mi-am exersat mușchiul atrofiat al imaginației, am înțeles câteva dintre detaliile tehnice ale construcției unei narațiuni, am descoperit o mulțime de scriitori fantastici dar și mulți oameni faini: profii noștri, Florin și Marius, Simina, coordonatoarea proiectului și, nu în ultimul rând, colegii de curs.

Pe 13 decembrie, am participat la lansarea unei cărți din care fac parte și câteva texte scrise de mine. Hmm, asta e o formulare pretențioasă dar, da, există o cărțulie, cu foarte puține exemplare printate ce conține textele premiate în cadrul unui concurs de debut literar, pe numele său Incubatorul de Condeie.

La ceremonia festivă, din librăria Humanitas Krețulescu, era cât pe ce să întârziem. Pe ultima sută de metri dinaintea plecării, V. alerga disperat prin casă după căciulă și fular. Apoi, pe calea Victoriei, am prins roșu la toate stopurile. Mă uitam, ca hipnotizată, la ceasul aparatului de taxat. C'moon, doar nu voi întârzia până și la prima mea "lansare" de carte? Fără un sfert, fără zece... Situația devenea de-a dreptul ridicolă. Finally! Dumnezeul celor certați cu ceasul și-a făcut milă de mine și am ajuns.

Nu mai fusesem niciodată în librăria Krețulescu dar mi-a plăcut. E genul de loc strâmt, înțetat cu cărți, visul oricărui șoarece de bibliotecă. Mulți dintre organizatori, participanți și susținători veniseră deja. Puținele scaune libere gemeau sub greutatea hainelor și a genților. E iarnă, totuși! Într-un colț, măsuța organizatorilor, premiile. Ciprian Burcovschi, coordonatorul proiectului, se ocupa de prezentare. Au fost chemați în față, mai întâi, membrii juriului. Fiecare dintre ei a vorbit despre concurs și despre câștigători. Frumos! Următorul moment era premierea și, aici, am avut o surpriză. Trebuia să vorbim și noi publicului. Pff! M-au trecut toate apele. Nu-mi place să vorbesc în public. Nu mai folosisem niciodată un microfon. Până la urmă, memorabilul meu discurs a fost scurt și, sper eu, la obiect. Poate data viitoare, dacă va mai exista o dată viitoare, va fi și bun. Hehe! 

În urma acestei experiențe, am rămas cu o antologie colectivă în care apare și numele meu, niște nume noi cu povești și poezii foarte bune și cu gândul că, uneori, merită să-ți faci planuri. Cine știe? S-ar putea ca, cu ajutorul providenței și prin munca ta, să-ți iasă...

La mulți ani și un 2015 cu multe dorințe împlinite! 

Sunt o babă comunistă! - Dan Lungu

...nu era în planul de lectură pe decembrie. Am luat-o cu mine, pe drum, într-o zi în care geanta aleasă era mică și nu aș fi vrut să pierd timpul în metrou fără să citesc nimic. E prima carte a lui Dan Lungu din bibliotecă și, recunosc, titlul ăsta m-a intrigat de ceva vreme. Romanul, scris la persoana întâi vorbește despre Emilia Apostoae, "baba comunistă" care, presată de fata ei plecată în străinătate să voteze cu liberalii, își analizează viața și certitudinile pe care le-a căpătat de-a lungul timpului. Povestea se desfășoară pe mai multe planuri: cel al femeii aflate în pragul bătrâneții care suferă de sărăcie și își aduce aminte cu nostalgie de vremurile în care avea de toate, cel al micii Emilia, copila de țărani a cărei mare dorință e să devină o orășeancă la fel de elegantă ca mătușa Lucreția și cel al femeii care sesizează, fără să pună la inimă, aspecte hilare sau supărătoare ale regimului comunist. Prin vocea personajului principal, autorul realizează un portret candid al perioadei de dinainte de '89, așa cum a perceput-o o femeie pentru care comunismul a însemnat șansa evoluției de la condiția de țărancă săracă, la cea de orășeancă.

Emilia asociază perioada de dinainte de '89 cu vremurile frumoase din viața ei în care muncea "voinicește", făcea "mese îmbelșugate în familie" și avea bani să meargă "în concedii". Pentru fetița crescută în sărăcie, viața de muncitoare la un atelier care producea piese de metal pentru export, era un vis devenit realitate.  Atunci, Emilia era înconjurată de oameni, veselie și solidaritate. În fabrică, lucrurile se rezolvau la mica înțelegere, colegii erau hâtri, șeful le ținea partea și, mai important, reușeau să stea și degeaba și să își mai încropească, cu materialele luate pe șustache, câte ceva pentru casă. Nu era o crimă, deoarece materie primă se găsea din belșug - atât pentru export, cât și pentru nevoile oamenilor. Acasă, nu ducea lipsă de nimic fiindcă economia subterană duduia, pe principiul faimosului ciubuc:

"Doamne ce bine am dus-o pe timpul comunismului! [...] Beam numai cafea naturală și ness [...] Pe-atunci astea erau o raritate, dar la mine nu era o problemă. Am avut blugi când costau opt sute de lei perechea. [...] Kent și BT pentru doctori nici nu mai spun. Nu exista să nu am în casă câteva pachete, în caz că, Doamne ferește, dădea vreo boală peste mine sau dacă aveam nevoie de-un concediu medical. [...] Pepsi ne aducea șefu' cu lăzile de la Restaurantul Partidului. Bomboane de pus în pom, la fel. Nu exista să mă prindă pe mine sărbătorile de iarnă fără bomboane de împodobit bradul sau fără portocale. Carne, ouă sau caș, ăhă, de-aș fi putut eu mânca atâta cât puteam face rost. Când nu aducea șefu', treceam pe la vânzătoarele pe care le cunoșteam și cu mâna goală nu plecam. Bineînțeles, trebuia să fiu și eu atentă cu ele, că și ele trebuiau să trăiască. [...] Tot ce mi-a poftit suflețelul am avut. 
Dacă aveam chef de o tărie, nu mă otrăveam cu orice poșircă, ci luam un coniac fin, un Vasconi sau Unirea, sau vodcă rusească, de-aia la 25 de lei sticla. Îmi cumpăram numai pantofi Guban, cu pielea molicică, de nu te rodeau nici să fi mers o sută de kilometri pe jos. Mă spălam cu săpunuri Fa sau Rexona, luate de la polonezii care veneau cu mașinuțele lor  ca niște jucării. Unde mai pui că Țucu avea și el relațiile lui."

O vizită a lui Ceaușescu în oraș, scoate la iveală obsesia politrucilor pentru mistificare. Străzile sunt asfaltate, gardurile reparate, fiecare muncitor primește echipament adecvat, oamenii trebuie să muncească zi și noapte pentru a curăți și aranja fabrica, brazii de la poartă sunt vopsiți pentru că nu sunt prea verzi iar în locul în care Țucu, soțul Emiliei, este detașat pentru a ajuta la pregătiri, copitele vacilor sunt date cu lac pentru a părea mai de rasă. Până la urmă, Ceaușescu nu are timp să ajungă și la ei, așa că toată munca este în zadar. 

Revoluția o prinde pe Emilia, proaspătă membră de Partid, tăind litere pentru manifestațiile împotriva huliganilor de la Timișoara. Nu înțelege prea bine ce se întâmplă, se bucură ca și ceilalți oameni ieșiți în centru orașului dar, după închiderea fabricii și inflație, devine nostalgică. O discuție cu sora ei și încă o colegă de muncă o face să înțeleagă că ele nu-i împărtășesc tristețea. S-au acomodat (soră-sa, Sanda) sau chiar se descurcă bine în capitalism (colegă-sa, Aurelia). Ba chiar când Emilia începe să plângă după trecut, Aurelia, acum proprietară de magazin, o repede scurt: 

"- Știi ce, Mica? Dacă de la mine de la magazin fetele ălea ar fura cum luam noi din fabrică, aș da faliment în două săptămâni...
- Altceva vreau să spun, că era de unde.
- Și la mine este de unde.
- Bine, că acuma e altă chestie...
- Păi, da, e ca și cum mi-ar lua cineva ceva din casă. E al meu."

Contrariată de faptul că cei din jur nu o înțeleg și nu-i împărtășesc regretele, Emilia decide să stea acasă în ziua alegerilor. E o poveste reală, care ar putea fi a multor părinți sau bunici. Într-un fel, o regăsesc pe Emilia în părinții mei. Dacă ar fi să reproșez ceva cărții acesteia bine scrisă, plină de adevărurile unei generații, ar fi doar o anumită senzație de fals în vorbire care m-a urmărit mai ales la început, până să cad în mrejele poveștii. Mi-ar fi plăcut ca exprimarea Emiliei să fie mai orală, să regăsesc mai multe regionalisme în ea. Așa, uneori am avut senzația că povestea este spusă de autor, nu de femeie, mai ales când sunt relatate gândurile și amintirile personajului adult. Cumva, eroina pare mult prea cizelată pentru condiția ei. Legat de asta, discursul Emiliei ca copil, sună mult mai veridic. Mai jos, am copiat un fragment care mi-a plăcut în mod deosebit:

"La oraș oamenii au mulți bani. La noi, la țară, sunt așa de puțini, că mama îi înnoadă în batistă. Mama poartă gumari și tata opinci. Banii sunt scumpi, spune mereu mama. Ei se duc pe gaz, sare, zahăr, ulei și caiete pentru școală. Oare la oraș banii sunt mai ieftini? Uneori cumpărăm și pâine. Atunci când mama nu se simte bine și nu coace. La oraș oamenii au bani să cumpere desert. Adică dulciuri. Uneori iau și fructe. Noi la țară avem fructele în copaci, nu dăm bani pe ele. Măcar atât! ... Pufi e pufoasă. De aici îi vine și numele. Nu e maidaneză, e de rasă nobilă. Cred că se trage dintr-o familie de prinți și strămoșii ei au locuit într-un castel. De aceea e foarte curată și foarte mofturoasă. Ca tanti Lucreția. Parcă ar fi surori. La noi în sat oamenii umblă neîngrijiți. După ce ies din casă, nu rămâne miros de parfum în urma lor. Cred că parfumul costă bani. Mereu sunt cu picioarele murdare și cu cămașa udă în spate, de parcă au cărat o bucată de gheață."

21 Decembrie 19... 2014


25 de ani de la Revoluție - golașă și tristă aniversare. Între Universitate și jumătatea lui Magheru, fusese amenajat un soi de țarc, unde se oprise circulația, pentru ca doritorii să comemoreze evenimentul în stradă. Cred că ăsta a fost, de fapt, singurul semn de aducere aminte din partea statului. De la faimosul balcon al Universității București, o mână de oameni (membrii asociației 21 Decembrie 1989) încercau să încălzească atmosfera cu discursuri de aducere aminte și cântece inspirate de cele întâmplate atunci. Pe un proiector sărăcăcios, agățat deasupra ușii facultății de Geografie, rulau imagini de acum 25 de ani. Când am ajuns eu (e-adevărat, cam târziu, pe la 8 seara), pe stradă mai erau doar o mână de oameni. Să fi fost 200? 300? Nu mă prea pricep la estimări. Rude, cei cu memoria mai lungă, excentrici. Nu găseai de unde să cumperi o lumânare, darmite cuvântări, discursuri, ceremonii solemne. Totul degaja o atmosferă de hand-made, similară cu cea de la protestele din ultimii doi ani și, fără îndoială, cu ce a fost atunci: lozinci scrise cu cretă și vopsea pe pancarte sau direct pe asfalt, un steag mare, găurit în multe locuri, prins deasupra Magherului și sute de candele de cimitir și flori lângă crucea din mijlocul intersecției.

Dincolo de pasaj, spre statui, atmosfera era mult mai animată. În târgul de Crăciun. cu miasme apetisante de castane coapte și cârnați în chiflă, Marcel Pavel, cocoțat pe o scenă imensă, înconjurat de crăciunițe decoltate și sexi, cânta ce știe el mai bine: frumoasa mea, dragoste... Singurul lucru care unea cele două zone aflate la doi pași distanță erau luminile de sărbătoare de deasupra capetelor noastre, mai multe și mai urâte ca niciodată. 

Parcă n-aș fi fost atât de dezamăgită dacă tot astăzi nu aș fi urmărit și schimbarea ocupantului de la Cotroceni: un președinte pleacă, celălalt îi ia locul. Totul se desfășoară conform unui ceremonial: intonarea imnului, jurământul noului președinte, discursul său, covorul roșu pe care intră în Cotroceni și salută garda palatului pentru prima oară, același covor care va fi parcurs apoi, în sens invers, de fostul președinte în timp ce primește, pentru ultima dată, onorurile cuvenite unui șef de stat... Întregul ritual este încărcat de semnificație și subliniază importanța instituției prezidențiale în România. Ceremoniile de felul ăsta au un rol foarte important în consolidarea statului pentru că ne ajută pe noi, poporul cică, să apreciem cum se cuvine frumusețea mecanismelor democratice și, de ce nu, atunci când totul decurge demn, cum a fost astăzi, ne face să ne simțim bine că suntem români.

Din păcate, acest simbolism a lipsit cu desăvârșire din comemorarea uneia dintre zilele importante pentru crearea statului român așa cum îl avem astăzi și a însăși instituției prezidențiale - puternică, de respectat dar nu veșnic în posesia unui singur om, ca în trecut. Cu fiecare an nou, eroii din 89 devin o noțiune golită de sens pentru că nepăsarea statului îi șterge, încet-încet, din mentalul colectiv. Oamenii nu își mai aduc aminte ce nu mergea bine atunci sau, poate, nici nu erau născuți pe vremea aceea. Ba mai mult, unora li se pare că viața era mai bună înainte de Revoluție pentru că câștigau mai bine, erau tineri și în putere. Cât de greu ar fi ca în loc de atâtea stele, ghirlande și alte drăcării luminoase, care ne violează retina în fiecare seară înainte de Sărbători, primăria să folosească banii pentru o aniversare demnă, oficială a Revoluției? Nu de alta, dar a trecut de-abia o lună de când am ieșit în stradă tocmai fiindcă am simțit că suntem pe cale de a pierde dreptul fundamental de a vota, drept câștigat mai ales datorită celor care au murit în 89.













Sâmbătă seara, la etajul şase

sursa
Fata şi-a scos căştile şi a ridicat ochii din monitor. Cineva bătea în uşă.
- Larisa, eşti? s-a auzit de-afară.
Cearceafurile patului de sus au foşnit. A sărit de pe scaun şi a alergat să deschidă.
- Băi, hai şi tu la chef!
O fată cu părul negru, tuns scurt şi buzele vopsite cu mult roşu se sprijinea cu mâna dreaptă de tocul uşii. La doi paşi de ea era un băiat slăbuţ, îmbrăcat în pantaloni largi, de rapper.
- Ce chef?
- E petrecere sus, la şase, ziua lu’ Mihai...
- Ăăă... La mulţi ani! îi zise Larisa băiatului.
- Ce prostuţă eşti! El e Paul, prietenu’ meu.
Cei doi şi-au strâns scurt mâinile. Bruneta vorbea repede, mâncând litere şi unind cuvinte.
- Nu vreau să stai singură. E sâmbătă seara, ce dracu’...
- Laura, nu sunt singură. E şi Mira aici.
- S-a întâmplat ceva? întrebă o voce bărbătească din cameră.
- Mira?!? Mira, ce mai faci?
Laura a făcut un pas înăuntru, râzând. Larisa a oprit-o cu un gest ferm, apoi a ieşit afară şi a tras uşa după ea.
- Potoleşte-te, mă... Ăla e Vasi, iubitul ei!
- Şi tu stai pe capul lor, le strici seara?
Fără să mai aştepte răspuns, Laura a prins-o de mână şi a pornit spre capătul coridorului. Larisa şi-a dat ochii peste cap dar a urmat-o fără să se împotrivească. 


În faţa liftului de la şase, se întindea o baltă maronie, urât mirositoare. Un neon mic, aflat în partea cealaltă a coridorului, lumina slab pereţii şi uşile din placaj deschis la culoare ale camerelor căminului. Pe pervazurile ferestrelor şi pe lângă calorifere erau înşirate cutii goale de pateu, pline ochi cu mucuri de ţigară. Un tip se pişa în ghiveciul unui ficus. Dinspre mijlocul coridorului se auzea o melodie spaniolă, ritmată. Băieţi şi fete, cu pahare de plastic în mâini, fumau în faţa unei uşi deschise. Condusă de Laura, Larisa a ajuns în faţa unui băiat înalt, tuns chilug, care stătea rezemat de perete şi bea Ursus din cutie.
- Bine ai venit! o întâmpină el, deschizând larg braţele.
- La... mulţi ani! Scuze că dau buzna aşa.
- Măi, adu-mi aminte de tort, da? Pe la un două, îi şopti Laura în ureche şi intră în cameră, urmată de Paul.
- Eee, nu-ţi face griji, aşa-i la party-uri. Ce bei? întrebă Mihai, zâmbind în continuare.
- Larisa, să nu mă uiţi! a strigat încă o dată Laura şi apoi a dispărut undeva, în dreapta camerei.
- Ăăă... Ai vin? zise Larisa, uitându-se după prietena ei.
- Cum să nu! Vino cu mine.
Mihai a străbătut cu paşi mari holul îngust al camerei de cămin şi s-a oprit la barul amenajat pe un birou. Larisa l-a urmat, uitându-se în jur. Parchetul era murdar, pe paturile aşezate pe lângă pereţi se înghesuiau cei obosiţi şi amorezii, într-un colţ cinci oameni discutau aprins iar în mijloc era ringul de dans. Laura şi Paul se sărutau, îngrămădiţi pe un colţ de pat. Mihai i-a întins un pahar de plastic plin cu vin roşu şi a dispărut în mijlocul grupului din colţ.
Larisa a oftat şi s-a îndreptat spre un taburet mic, aliniat cu dulapul din hol. S-a aşezat, şi-a aprins o ţigară şi a luat o gură de vin.
- Scuze, ai idee ce oră e? a întrebat-o un băiat brunet. Stătea destul de aproape de ea, rezemat de dulap.
Larisa şi-a verificat ceasul metalic de la încheietura mâinii drepte.
- Unu patruşcinci!
- A, mersi! Eşti colegă cu Mihai?
- Nu chiar. Tu?
- Coleg de liceu! Majoritatea suntem.
Un băiat pirpiriu s-a oprit în dreptul lor să dea noroc cu brunetul. Apoi a măsurat-o pe Larisa din cap până-n picioare şi l-a bătut pe umăr, în timp ce cu cealaltă mână desena un OK mare în aer.
- Scuze, de obicei nu sunt chiar aşa, se grăbi să zică interlocutorul fetei, ducându-şi mâna la frunte.
- Cine, colegii? Cum să fie... petrecăreţi?
Larisa i-a zâmbit cu toţi dinţii, arătându-i doi băieţi care se întreceau să termine o sticlă de Stalinskaia.
- Proşti! Sau petrecăreţi! N-o să mă crezi, da’ până anul trecut nici unul dintre...
- Oiţe, o oiţă, două oiţe, trei...
Lângă piciorul drept al fetei, stătea îngenuncheat un băiat cu părul lung. Îi studia cu atenţie şosetele verzi, cu buline galbene. Număra bulinele, atingându-le cu degetul. Nasul lui era aproape lipit de blugii ei.
- Hei, ce faci? l-a scuturat Larisa. Am plecat în grabă din cameră, adaugă apoi, roşie în obraji, trăgându-şi picioarele încălţate în papuci de plastic sub scaun.
Pletosul se sprijini cu o mână de genunchiul ei, ridică capul şi îi zâmbi larg dar nu zise nimic.
- Băi, lasă fata în pace! interveni băiatul de lângă dulap. Apropo, eu sunt Sorin! adaugă şi întinse mâna.
- Şi tu eşti creaţă! Oiţă, oiţa mea creaţă, exclamă pletosul, îmbrăţişând picioarele fetei şi punându-şi capul pe genunchii ei.
- Larisa, strigă ea, ridicând ambele mâini în aer şi uitându-se în jos.
- Frate, tu n-auzi? Du-te-n altă parte...
Sorin l-a luat de după umeri şi l-a desprins de fată.
- Ăsta ce-o fi băut? întrebă ea, râzând în hohote.
- Ce-o fi consumat, mai degrabă...
Sorin îl ridicase în picioare şi îl ghida încet spre centrul camerei.
- Îl ştii? vru să afle Larisa.
- Nu, p-ăsta nu... După cum îţi ziceam, în liceu, colegii mei erau băieţi cuminţi, continuă el, trecându-şi mâna prin păr. Nu beau, nu fumau...
- Uite valul, vine valul, sunt pe val, ueaaa... Flic, fleoşc, flic, fleoşc! incanta băiatul cu plete. Se aşezase pe parchet întins pe spate, cu picioarele chircite în aer, capul ridicat şi mâinile sub ceafă. Se legăna uşor, fără să bage de seamă că oamenii care dansează pe „Let’s twist again” îl lovesc, din când în când, cu picioarele.
- Acum toţi suferă de sindromul fugii de acasă, încheie Sorin, zâmbind.
Larisa s-a uitat la ceas şi s-a ridicat de pe scaun. Laura era tot cu Paul, dansau strâns îmbrăţişaţi pe „Lady in Red”. Fata şi-a făcut loc printre dansatori până la ei şi a bătut-o pe umăr:
- Băi, mai mergem să luăm tortul?
- Ăăă... A,da, hai!
- Auzi, da’ de ce e musai să îl scoatem acum?
- Păi, e cadoul nostru, din partea grupei. E frumos, l-a făcut mama unei colege la Radisson, unde lucrează, zise Laura, încercând să-şi menţină echilibrul fără a călca băiatul care se legăna în continuare, întins pe jos. Tu ai cumva un cuţit mai mare?
- Mmm, parcă da... Mă duc să ţi-l aduc. Ah, la dracu! înjură Larisa şi îşi scutură piciorul.
Paharul cu bere se rostogolise spre mijlocul camerei, lăsând în urmă o dâră de lichid gălbui. Mihai a apărut imediat cu o lavetă şi a şters pe jos. Fata şi-a cerut scuze.
- Nu-ţi face griji, aşa-i la party-uri, zise el, zâmbind forţat.
Când au trecut pe lângă dulap, Sorin a prins-o de braţ.
- Vreţi să v-ajut cu ceva?
- Sunt slab, coaie! Sunt uscat, vai de pula mea, tre’ să iau suplimente, îi spuse un tip pătrăţos prietenului lui şi intră în grabă în cameră, dărâmând un pet desfăcut, pe jumătate plin cu vin.
- Pe mine nu, poate pe ea că se duce după tort, râse Larisa, arătându-i-o pe Laura care fugise înainte.


Fata a intrat tiptil în cameră, lăsând uşa deschisă. Înaintând încet în întuneric, s-a apropiat de rafturile aşezate pe frigider şi a întins mâna spre tacâmuri. Ţinea ochii închişi şi cerceta cu palmele ustensilele din cutie. O siluetă ezitantă a apărut pentru o clipă în cadrul uşii. Cuţitul era acolo, învelit în teaca lui de plastic. L-a luat şi a ieşit repede, încuind după ea.
- Oiţă! s-a auzit un glas plângăcios din cameră şi cineva a încercat clanţa dar fata era deja în lift. Au urmat un ţipăt subţire de femeie, nişte dumnezei mai groşi, de bărbat, şi o bufnitură înfundată. Uşa camerei s-a deschis încă o dată. Vasi l-a îmbrâncit pe pletos, urlând:
- Fute-te-ar pământu’ să te fută de pervers! Dacă te mai prind p-aci, te toc, mă, auzi?


Larisa s-a întors la petrecere. Laura aşezase ceremonios tortul în formă de piramidă pe un birou gol. Cineva oprise muzica, altcineva făcea poze cu un DSLR, câţiva invitaţi îşi scoseseră telefoanele şi încercau să se imortalizeze în selfie-uri cu tortul, uneori şi cu Mihai. Ajutat de Sorin, sărbătoritul a adus mai multe farfurii şi tacâmuri de plastic, două sticle de şampanie, încă un pet de Cola. Au stins luminile şi au aprins artificiile aşezate în pahare de sticlă, de jur împrejurul platoului. Larisa i-a dat cuţitul lui Mihai.
- Cum să-l tai? întrebă el, scărpinându-se în cap.
- Cu grijă! râse o fată şi îi molipsi pe toţi.
- Băi! A venit poliţia, am văzut io maşina! strigă un băiat din cadrul uşii. Vedeţi, ăia care staţi pe naşpa, plecaţi că aţi belit-o...
Petrecăreţii s-au uitat unii la alţii îngrijoraţi. Grupul compact de lângă tort s-a împrăştiat în toate colţurile camerei. Fetele îşi cautau genţile, băieţii cheile.
- Nasoală treabă...
- Eu plec, la mulţi ani încă o dată, Mihai! îi zise o blondă sărbătoritului şi îl pupă pe obraji.
- Pa, ne vedem, strigă un altul în timp ce ieşea pe uşă.
- Staţi măi, şi tortul? întrebă Mihai, frământându-şi mâinile.
- Cheamă-ne mâine, la un after-party, şi-l mâncăm.
- Eşti ok, Mihai? vru să ştie Laura.
- Nu-ţi face griji, aşa-i la party-uri, zise el, aşezându-se pe un scaun, cu capul sprijinit în palme.
- Ai aprobare pentru chef, nu? continuă ea.
- Da, numai că tre’ să fac curat până mâine la amiază, oftă Mihai.
- A, atunci e bine! Noi am fugit, te pup, a aruncat Laura şi s-a îndreptat spre uşă. Pa, Larisa, vorbim!
Înainte să iasă din cameră, Paul a dat noroc cu băieţii, apoi a salutat-o pe fată. Larisa a luat cuţitul murdar de pe birou şi s-a îndreptat spre ieşire.
- Te-aş ajuta, dar eu stau pe naşpa aici... Fug, ne mai vedem! zise ea, ridicând din umeri.
Sorin şi-a luat geaca de pe cuier şi a urmat-o. Înainte să iasă, s-a oprit şi a întors capul spre Mihai:
- Te-ajut?


Când poliţiştii de proximitate au ajuns la şase, holul din faţa liftului era pustiu. Pe coridorul semi-întunecat, un băiat cu plete şi haine largi, stătea aşezat turceşte, lângă un morman de pet-uri de bere goale şi cânta încet, legănându-se cu braţele larg deschise:
- Valurile fac flic, fleoşc. Flic, fleoşc. Oiţele sunt pe mal. O oiţă, două... Flic, fleoşc. Uite valul, vine valul, sunt pe val, ueaa...

Proză publicată în Antologia IDC 2014

Prima vară

sursa
M-am speriat de moarte când l-am văzut. Se uita la mine, nemişcat. Avea ochii gălbui, blana nisipie iar urechile îi erau ridicate ameninţător. Semăna un pic cu fratele meu, Tongo, dar părea mai slab şi mai întunecat. Am întins gâtul şi l-am strigat:

- Tongo, tu eşti? 
Fiinţa a mişcat şi ea capul înspre mine, a deschis gura dar nu am auzit nici un sunet. Am sărit cât colo. M-am dat cu doi paşi înapoi. Trebuia să o ascult pe mama, să nu mă apropii de pământul mişcător. Mi-o imaginam deja, dezvelindu-şi colţii ameninţători şi certându-mă. Am fugit repede, printre ierburile înalte, spre casă. Mama era pe-aproape, îi simţeam mirosul. Se apropia ora mesei.
Bineînţeles că Tongo era deja acolo, sugând cea mai bună ţâţă. Aşa face el întotdeauna. L-am tras de coadă cu dinţii dar nu l-am putut mişca. M-am suit în spatele lui. Nimic. Mama m-a împins cu botul şi mi-a poruncit : 
- Aşază-te în altă parte, e destul lapte pentru amândoi! 
Nu puteam să mă cert cu ea. Mi-a povestit odată, când mă plângeam că Tongo nu mă lasă să mănânc, că el se comportă aşa fiindcă e bărbat. Peste două, trei veri va fi mai mare ca ea şi îi va creşte o blană lungă, cafenie, în jurul capului. Aşa, zice ea, arată şi tata. Ce caraghios! La ce ţi-ar trebui o altă blană pe căldura asta? Şi ce e ăla bărbat? La ce foloseşte? 
- Bărbaţii devin taţi iar femeile, ca noi, mame, a răspuns ea. 
A adăugat că trebuie să ne ascundem dacă vine tata pe-aici fiindcă acum suntem mici, proşti şi îl enervăm. Mai târziu, când vom mai creşte, ne vom întoarce la el şi ne vom juca împreună.
După ce am mâncat, ne-am înghesuit în jurul mamei să ne cureţe. Limba ei aspră îmi spăla temeinic blana şi urechile. Tremuram de plăcere. Tongo s-a băgat în faţă, să lingă laptele roşu, întărit, din jurul gurii mamei. L-am muşcat de ureche. El mi-a dat o labă peste bot. Am început amândoi să scheunăm. 
- Potoliţi-vă! a mârâit mama, ridicându-se enervată. Veniţi după mine! 
Am urmat-o ascultători. Mergeam spre pământul mişcător. Tongo era în spatele ei iar eu încheiam şirul. Când a ajuns în locul unde se termina iarba, mama s-a oprit. A aplecat capul şi… a început să lingă suprafaţa tremurătoare. Tongo s-a apropiat curios. Eu am rămas mai în spate. Mi-era frică. 
- Vino şi tu! m-a îndemnat mama. 
I-am intrat pe sub coadă şi am scos capul printre labele puternice din faţă. Aici eram în siguranţă. M-am uitat în jos. Limba mamei tulbura suprafaţa pământului mişcător, din care ţâşneau picături de lapte fără culoare. Când m-a simţit, a ridicat capul, m-a lins pe ceafă şi m-a împins în faţă. Am văzut, pentru o clipă, două fiinţe care se apropiau de noi. Una semăna cu mama, cealaltă cu cel care nu era Tongo. Apoi limba mea a atins ceva rece, botul mi-a intrat înăuntru şi am început să beau.

Proză publicată în Antologia IDC 2014

Capitala medievală a Irlandei

Când ai doar câteva zile la dispoziţie pentru vizitarea unei ţări, e greu să alegi ce să vezi mai întâi. Evident, urma să vizităm Dublin-ul şi împrejurimile lui dar parcă ar fi mers şi să aruncăm o privire în Irlanda profundă. 

Kilkenny, capitala medievală a ţării, a părut soluţia cea mai bună pentru o excursie de o zi. Am ajuns acolo cu autobuzul - două ore dus, două ore întors. Pare mult dar, în iunie, soarele apune târziu în Irlanda, aşa că am avut timp de hoinărit. Biletul a costat 16 euro. Vremea era frumoasă, călduţă dar nu caniculară, cam cum te-ai aştepta să fie primăvara pe la noi. 

Primul loc în care ne-am oprit a fost castelul (preţ de intrare întreg, 5 euro), un loc fermecător, nu atât prin construcţie şi decor (deşi e impresionant, mai ales ca vechime - vreo opt secole) ci prin bunăvoinţa ghizilor care se străduiau să răspundă la orice întrebare, oricât de tâmpită ar fi fost. Cu ocazia asta am priceput şi eu de ce, pe pagina de Wikitravel destinată oraşului, ghizii sunt menţionaţi după numele mic: "(Peter, Maelle, John, Lesley and Aine)". Cu Aine am vorbit şi noi. A fost foarte tristă când şi-a dat seama că nu ne-a ghicit naţionalitatea, crezându-ne la început nemţoaice iar apoi, când am început să vorbim, bulgăroaice. O altă doamnă ne-a povestit că canapelele ălea rotunde, cu patru locuri, pe care le vedem prin toate castelele din lume dar cu care eu, din nefericire, nu am nicio poză, erau folosite pentru matchmaking. Tinerii, pe care familiile ţineau să îi cupleze, luau loc, unul cu spatele la altul, ca să converseze, fiindcă era împotriva regulilor bunei cuviinţe să stea faţă în faţă. Pe locurile laterale stăteau peţitorii, de obicei o doamnă şi un domn mai în vârstă. În sfârşit, la subsol, sunt adunate şi traduse diverse vorbe de duh ale scribilor din alte vremi. Una dintre ele mi-a atras în mod deosebit atenţia pentru că vorbeşte de superstiţii încă vii pe la noi: "May God forgive Edmund for colouring this book on a Sunday night."

Ieşind din castel, am dat cu ochii de o pajişte imensă, folosită de localnici pentru picnicuri şi sporturi în aer liber. A fost cumpărată de ultimul proprietar şi donată statului împreună cu clădirea pentru ca nimeni să nu umbrească gloria vechiului palat cu construcţii noi şi nepotrivite.

Că tot ziceam de pagina de Wikitravel mai devreme. Noi am urmat sfaturile lor pentru turul de o zi aşa că, imediat ce am ieşit din parcul de care povesteam mai devreme, am nimerit în braţele primitoare ale design centrului din oraş, unde nu ne-am putut abţine să lăsăm nişte bani pentru bijuterii hand made, cercei şi medalioane adică. Mai încolo un pic, am văzut un pub impresionant - Left Bank Pub, care a fost, la un moment dat, sediul băncii Irlandei. În alt restaurant interesant, Kyteler's Inn, a locuit, acum vreo 500 de ani, o doamnă acuzată de vrăjitorie. 

Printre casele zugrăvite în culori vesele şi panourile şi mai frumos colorate ale magazinelor, apăreau, la tot pasul, construcţii vechi lucrate în piatră brută, netencuită. Una dintre acestea e Rothe House, casa unui negustor care a trăit prin anii 1500-1600. Oraşul modern se îmbină cu cel istoric armonios -  structurile de apărare medievale sunt păstrate în noile construcţii, bisericile, care par că fac parte dintr-un trecut mitic, respiră şi se impun în continuare din piaţetele cu care au fost înconjurate... Apropo de biserici, cea mai spectaculoasă dintre ele mi s-a părut St Canice cu turnul ei rotund, vechi de peste 1000 de ani. 

Am părăsit cam în grabă Kilkenny, adică alergând cât ne ţineau picioarele spre staţia de autobuz. Aşa ne-a trebuit dacă am pierdut noţiunea timpului căscând gura la frumuseţile din jur!
Castelul Kilkenny















Casa Rothe



Biserica St. Canice


Singura poartă medievală care se mai păstrează

Bastarda Istanbului - Elif Shafak

"Să nu blestemi lucrurile care cad din cer. Nici măcar ploaia.
Oricât ar cădea, oricât de tare ar turna, oricât de îngheţată ar fi lapoviţa, nu trebuie să rosteşti niciodată vreo blasfemie împotriva celor pe care cerul ni le-ar putea hărăzi."

Aşa începe cartea turcoaicei Elif Shafak, o carte în care Estul, cufundat în mituri şi ritualuri, este opus Vestului, pragmatic şi nevrotic, prin intermediul mai multor generaţii de femei care trăiesc fie în Turcia, fie în America. Ambalat între mit şi istorie personală, se ascunde un subiect mai profund - genocidul armenilor. Scriitoarea era cât pe ce să facă închisoare pentru curajul ei deoarece, în Turcia, aceste crime nu sunt recunoscute oficial.

Trebuie să mărturisesc că nu mi-a plăcut în mod deosebit începutul romanului. Primul capitol urmăreşte un personaj destul de standard, Zelida, o fată frumoasă şi rebelă, în vârstă de nouăsprezece ani, care străbate pe jos Istanbulul pentru a ajunge la clinica unde avea programată o întrerupere de sarcină. M-au ţinut în continuare lângă carte descrierile lumii exotice prin care se mişcă ea (străzile înecate de ploaie ale Istanbulului, unde o femeie trebuie să respecte reguli clare, dacă vrea să supravieţuiască), belşugul oriental din Grand Bazaar ( "În zona aia erau vânzători care o cunoşteau după numele mic, în special bijutierii. Zeliha avea o adevărată slăbiciune pentru accesoriile strălucitoare de toate felurile. Agrafe de păr din cristal, broşe cu strasuri, cercei strălucitori, nasturi de sidef, eşarfe în dungi albe şi negre ca nişte piei de zebră, genţi din satin, şaluri de şifon, pompoane de argint şi pantofi, întotdeauna cu tocuri înalte.") şi aducerea în scenă a numeroasei ei familii, formată numai din femei - bunica, mama şi cele trei surori - pentru că bărbaţii familiei erau loviţi, inexplicabil de un destin tragic şi mureau de tineri. Zelida locuieşte într-un casă veche (konak) iar familia ei amestecă noul şi tradiţionalul în cel mai original mod. Banu, sora mai mare, este casnică şi are probleme cu greutatea, Cevriye, "a doua ca vârstă dintre surorile Kazanci",o fiinţă rigidă, ofilită de timpuriu, e "profesoară de istorie naţională a Turciei la un liceu particular" iar Feride, cea de-a treia, este o ipohondră uşor nebună, ale cărei stări de spirit fluctuante sunt semnalate prin schimbarea coafurii "Păr scurt, de lungime medie, foarte lung şi, o dată, complet ras; tapat, lins, permanent şi împletit; dat cu tone de fixativ, gel, ceară sau cremă de păr; împodobit cu tot felul de accesorii, de la agrafe, la pietre preţioase şi panglici; fie că era vorba de păr tuns în stil punk, fixat cu clame în cocuri de balerină, făcut şuviţe sau vopsit în orice nuanţă posibilă, fiecare dintre coafurile ei constituia un episod trecător, în timp ce boala sa rămânea fermă pe poziţii." Aflăm că mai există şi un frate, Mustafa, crescut cu deosebită grijă, care fusese trimis la studii în America pentru a nu muri de tânăr ca tatăl, bunicul şi unchii lui. Într-o societate patriarhală, naşterea unui băiat este deosebit de importantă, tocmai de aceea surorile lui "crescuseră cu sentimentul că erau nişte musafiri nepoftiţi.". În poveste apare şi o pisică care are o genealogie de două ori mai lungă şi mai complicată decât cea a familiei. Zelida decide să nu facă avortul aşa că copilul ei se va naşte şi va creşte în acest mediu preponderent feminin.


Capitolul doi este complet diferit. Eroina lui, Rose, trăieşte în pragmatica Americă, îşi revine după un divorţ traumatizant cauzat, mai ales, de incompatibilitatea dintre ea şi familia de emigranţi armeni ai soţului ei şi încearcă, din răsputeri, să-şi pună viaţa în ordine. Rose este prezentată cu o simpatie condescentă: "În afară de expresia suavă, de iepuraş, care i se întipărise pe chip, Rose avea alte trei expresii de animal inspirate de Mama Natură, pe care le folosea pe rând în relaţiile sale cu sexul opus: expresia blândă, de câine, pe care o folosea când voia să arate un devotament total; expresia răutăcioasă, de felină, pe care o folosea când voia să fie seducătoare, şi expresia bătăioasă, de coiot, pe care o afişa de fiecare dată când era criticată." Scriitoarea o surprinde într-un supermarket, "hotărâtă, de data asta, să nu cumpere decât ce avea într-adevăr nevoie". Navigând printre rafturi, Rose rememorează eşecul căsniciei ei ori de câte ori vede felurile de mâncare cu care armenii se delectau. Înainte să plece, se întâlneşte cu unul dintre studenţii pe care îi vedea des la cantina unde lucra, intră în vorbă cu el şi află că îl cheamă Mustafa şi vine din Istanbul. Mânată de dorinţa de a se răzbuna pe familia Tchakhmakhchian, Rose îl invită în oraş. Aflăm, mai apoi, că se va căsători cu el. Armenii, un clan mare, reunit deseori în jurul meselor tradiţionale din casa bunicii Shushan, fosta soacră a lui Rose, sunt îngroziţi de faptul că nepoata lor va fi crescută de un turc, dar conflictul se opreşte aici.


În următoarele capitole, aflăm cum au evoluat cei doi copii la distanţă de nouăsprezece ani faţă de întâmplările iniţiale. 

Fata Zelidei, Asya este la fel de rebelă şi extravagantă ca mama ei. A fost crescută în vechiul konak, de femeile familiei - de fapt de cele patru mătuşi fiindcă Zelidei nu i-a zis niciodată mamă. Banu a devenit o ghicitoare cunoscută în tot oraşul, care se foloseşte de djinn-ii ei (un soi de duhuri sfătuitoare) pentru a vedea trecutul şi a ghici viitorul. Zelida, care nu ar fi suportat monotonia unui serviciu de birou, şi-a deschis un atelier de tatuaje, faimos în întreg Istanbulul. Asya fuge de tendinţele iraţionale din familie în mijlocul grupului care se strânge în fiecare zi în Cafe Kundera. Toţi membrii grupului, în afară de fată, au ocupaţii liberale şi sunt desemnaţi prin porecle sugestive: Poetul Extrem de Netalentat, Scenaristul Nenaţionalist de Filme Ultranaţionaliste, Caricaturistul Alcoolic şi soţia lui, Gazetarul Homosexual Ascuns. Asya se simte bine aici pentru că nimeni nu îi cere să mimeze perfecţiunea; prietenii ei ştiu că fiinţele umane sunt "imperfecte şi incorigibile". 

În alt colţ al lumii, o vedem pe Armanoush Tchakhmakhchian, o fată frumoasă şi pasionată de cărţi care, vreme de câteva luni pe an, este prizoniera voluntară a numerosului clan al tatălui ei. Cei din jur sunt îngrijoraţi că a ajuns la 21 de ani fără să aibă o relaţie serioasă. Teama lor nu este legată numai de viitorul fetei ci şi de supravieţuirea ei, ca membră a unui popor persecutat: "Deşi toate cărţile erau potenţial dăunătoare, romanele erau cu mult mai periculoase. Ficţiunea te putea cu uşurinţă îndruma pe o cale greşită, te putea atrage în universul poveştilor, unde totul era fluid, dopnquijotesc şi la fel de deschis surprizelor ca o noapte fără lună în deşert. Înainte să îţi dai seama, puteai fi atât de furat de toate astea, încât pierdeai contactul cu realitatea - acel adevăr strict şi impasibil de la care nici o minoritate nu ar trebui să se abată prea mult, ca să nu fie prinsă cu garda jos când vântul se schimba şi soseau timpuri potrivnice." Amy, cum îi zice Rose, nu ţine neapărat să-şi facă un iubit. Principala ei preocupare este construirea unei identităţi şi, fiind o persoană crescută în America, e fascinată de moştenirea mai exotică, cea armeană. Exasperată de tendinţa excesivă a rudelor de a o proteja, decide să devină independentă printr-o călătorie secretă în Istanbul, oraş în care speră să afle mai multe despre originile bunicii Shushan. 

Pentru a-şi realiza planul, cere găzduirea familiei tatălui ei vitreg, familia Kazanci. În Istanbul este primită cu căldură chiar dacă Mustafa nu îşi mai vizitase rudele de peste douăzeci de ani. Armanoush e uimită de similarităţile dintre bucătăria armenească şi cea turcească şi de cât de asemănătoare sunt relaţiile de familie:"Pe lângă un pui uriaş, mai erau şi supă de iaurt, karniyarik, pilaki, kadin budu kofteler rămase din ajun, turşu, corek făcut în ziua aia, un borcan de azran şi, o, da, ardei umpluţi." Încearcă să le povestească despre genocidul armenilor. Femeile Kazanci o ascultă politicos dar nu simt că aceste întâmplări vechi au de-a face cu ţara lor pentru că istoria turcă nu pune la dispoziţia publicului larg prea multe informaţii despre evenimentele de dinaintea republicii. Armanoush leagă o prietenie strânsă cu Asya, care o ghidează pe străzile Istanbului, în căutarea casei bunicii. Paginile respective constituie un tablou viu al vieţii oraşului, cu cartiere fermecătoare, restaurante stilate dar şi vânzători ambulanţi de pe stradă sau, pur şi simplu, oameni aflaţi în trecere prin vizorul scriitoarei. În paralel cu prezentul, sunt narate istorii vechi - viaţa lui Petite-Ma, străbunica Asyei, despre care aflăm că a fost, de fapt, a doua soţie a lui Riza Selim Kazanci şi istoria deportării familiei bunicii lui Armanoush, pe care mătuşa Banu o vede, prin intermediul spiritelor care o ajută. Hovhannes Stamboulian, tatăl lui Shushan, fusese închis în Duminica Roşie, ziua în care toţi oamenii de cultură armeni au fost ridicaţi, în toiul nopţii, din casele lor. Familia lui pornise în exil, soţia murise pe drum iar fratele mai mare o pierduse pe Sushan într-un moment de îmbulzeală, reuşind să o găsească doar peste câţiva ani, ca soţie a fostului ucenic al unchiului său. Acest ucenic era Riza Selim Kazanci , străbunicul Asyei, iar bunica lui Armanoush, Sushan, fusese, de fapt, prima lui soţie şi mama singurului său fiu. 

Sushan moare, Rose află că fata ei nu e în ţară aşa că îl convinge pe Mustafa să meargă amândoi în Istanbul, în căutarea ei. Bărbatul nu vrea să se întoarcă în oraşul natal dar nu are încotro; trebuie să-i facă pe plac soţiei. Casa Kazanci este întoarsă cu susul în jos pentru ca oaspeţii să fie întâmpinaţi cum se cuvine. Mama bărbatului pregăteşte cantităţi impresionante de ashure, sperând că avea "să fie încântat să descopere în frigider boluri întregi din desertul lui favorit, aşteptându-l de parcă viaţa ar fi fost aici aceeaşi  şi ar fi putut-o relua de unde o lăsase." Mătuşa Banu şi Zelida nu sunt la fel de fericite. Povestea ia o nouă întorsătură care vine să încurce şi mai mult peisajul relaţiilor de rudenie. Aflăm că tatăl Asyei este chiar Mustafa care îşi violase sora mai mică înainte să plece în America. Cu o voce întunecată, Zelida îi prevesteşte moartea apropiată fiindcă ajunsese la vârsta la care tatăl şi bunicul lui muriseră iar mătuşa Banu îl împinge spre sinucidere, oferindu-i un bol cu ashure, presărat cu cianură de potasiu. Deşi rupt de atâta vreme de tradiţiile turceşti, Mustafa are parte de o înmormântare "ca la carte", cu priveghi şi bocitoare iar Asya află, în sfârşit, secretul naşterii ei.  

Un roman lung şi complicat, nu-i aşa? Per total, mi-a făcut plăcere să-l citesc. Mi s-a părut interesant să trag cu ochiul în acest univers oriental, unde mâncarea, relaţiile de familie şi superstiţiile joacă un rol atât de important. Iarăşi o idee faină, fiecare capitol poartă nume comestibile: "Scorţişoară", "Boabe de năut", "Zahăr", "Grâu", "Seminţe de pin", "Coji de portocală", "Caise uscate", "Stafide aurii", etc. cu excepţia ultimului, numit sec, "Cianură de potasiu". Elif Shafak scrie frumos, viu. Personajele ei se mişcă în spaţii şi vreumuri diferite dar reuşesc să-şi păstreze individualitatea. Ce mi-a plăcut mai puţin a fost telenovelistica relaţiilor de rudenie şi o oarecare lipsă de logică a povestirii. Având în vedere că Mustafa avea acelaşi nume de familie ca al fostului ei soţ, bunica Shushan putea să îşi dea seama ,cu timpul, că e nepotul ei. Admiţând că nu se interesase niciodată de acest turc pripăşit în familie, cred că nu mai era nevoie ca scriitoarea să aducă în scenă şi tema incestului, în urma căruia apăruse pe lume Asya. E un pic cam mult după părerea mea dar asta nu strică, în mare, farmecul povestirii. 

Sibiul, de 1 Decembrie



Anul ăsta am decis să sărbătorim sfântul Andrei şi 1 Decembrie departe de Bucureşti. Cum citisem pe net, cu câteva zile în urmă, că în Sibiu s-a deschis un târg de Crăciun, am fost atrasă imediat de această destinaţie. Un al doilea motiv ar fi că, de când îl avem pe Klaus preşedinte, Sibiul a devenit un loc care trebuie văzut pentru a afla dacă lucrurile sunt, într-adevăr, aşa de bine organizate pe cât ni s-a spus în ultima vreme.

Am stat strâmb şi am cugetat drept, m-am informat şi am decis că cel mai bun mijloc de transport ar fi autocarul. Nu de alta, dar drumul durează tot 5 ore (ca şi cu trenul), autogara e la doi paşi de casă şi biletul e cu 30% mai ieftin. Groaznică călătorie, apropo! Abia aştept să fiu fericita posesoare a unui carnet de conducere. Am plecat sâmbătă la 12 din Bucureşti şi ne-am întors luni seara, pe la 9. În total, am stat vreo 11 ore în autocar şi vreo 45 în Sibiu. Îţi vine să zici că-i păcat că avem locuri frumoase în ţară, la cât de greu e să te mişti dintr-o parte în alta.

Cazarea, găsită în ultima clipă pe booking, purta un nume paradisiac - Hotel Eden, o pensiune foarte drăguţă dar un pic cam departe de centru. Noroc cu taxiurile şi cu distanţele mici fiindcă nu am prins vreme frumoasă. A plouat şi a bătut vântul aproape tot timpul. Poate de aceea, am petrecut mai liniştit în bodegile în care ne opream pentru prânz sau cină. Prima a fost Frieda, un local ataşat unei pensiuni care ne-a oferit mâncare bună la preţuri prietenoase. A doua zi, am încercat ceva mai pompos - restaurantul Weidner, situat chiar în Piaţa Mare, iar înainte de plecare ne-am întors la tradiţiile noastre româneşti, pentru o ciorbă cu perişoare la Crama Sibiană. Am mâncat multe ciorbe: gulaş, ciorbă de pui şi  de porc rădăuţeană, ciorbă de perişoare, dulciuri şi, în ultima seară şalău cu piure. 

Oraşul l-am găsit cochet, pregătit pentru ziua naţională. Nu ştiu dacă şi în alte părţi a fost aşa dar, aici, am avut senzaţia unei reînvieri a mândriei de a a trăi în România. Să fie de bine, să fie de rău? Vom vedea. Steagurile erau nu numai pe stâlpii de pe stradă ci şi pe pereţii caselor sau la bordul maşinilor. Nu îmi mai aminteam prea multe din prima mea excursie aici, (s-a întâmplat demult, tocmai în 2007) aşa că m-am bucurat să descopăr clădirile vechi din centru, pasajele înguste şi străduţele în scări. Îmi place foarte mult arhitectura caselor din partea asta a Transilvaniei chit că porţile înalte, în spatele cărora nu văd nimic, mă enervează şi îmi stârnesc curiozitatea.

Ca să vedem Sibiul de sus am ales să urcăm în turnul bisericii evanghelice din Piaţa Mare, ceea ce s-a dovedit o adevărată aventură. Mai întâi, m-am panicat la vederea scărilor. Aveau spaţiul dintre trepte liber şi, pe măsură ce urcam, hăul de sub mine creştea. La coborârea din turn, am găsit uşa închisă. Cineva ne zăvorâse în locul în care sunt păstrate lespezile de mormânt ale primarilor din ultimii 500 de ani. Nu ştiu dacă şi oasele sunt aici, dar nu e cel mai plăcut loc din lume. Ca să ieşim a trebuit să sărim un gard metalic iar când i-am anunţat pe cei care se ocupau de vizitatori că au o problemă, ne-au tratat de parcă pătrunsesem acolo prin efracţie. Mi-am adus aminte de lucrul bine făcut care nu e întotdeauna aşa. Adică cum să închizi tu uşa turnului fără să verifici dacă mai e cineva sus? Cucoana blondă şi arţăgoasă, care ne-a luat la trei păzeşte, ne-a spus că nu aveam voie sus fără însoţitor. Ok, atunci de ce nu pui niciun afiş şi laşi uşa de acces larg deschisă?

Târgul de Crăciun din Piaţa Mare e drăguţ dar îi lipsesc ornamentele care m-au fascinat în Viena. Găseşti, în schimb, langoşi, vin fiert, plăcinte, ciorapi şi mănuşi de lână. briz-briz-uri, jucării de lemn... Dar câte nu găseşti. În mijloc, au instalat un tren de jucărie şi un carusel pentru copii iar la poarta târgului, tot pentru cei mici, aşteaptă o trăsurică, trasă de ponei.

Partea culturală e excursiei am petrecut-o în Brukenthal unde pentru 20 de lei de expoziţie am vizitat Galeria de Artă Europeană (cu picturi frumoase dar neinteresante pentru mine - îi prefer pe realiştii secolului XIX, XX, flamanzilor şi italienilor de mai devreme) şi "Aurul şi argintul antic al României", o expoziţie temporară unde doritorii pot vedea o grămadă de obiecte frumoase din Antichitatea ţării noastre. Despre ea, voi povesti mai multe într-un alt articol. 




















Tatăl

- Am venit! strigă bărbatul, încercând să se facă auzit în ciuda gălăgiei infernale pe care fiică-sa o numea muzică şi o asculta mult prea tare în sufragerie. Se întoarce să încuie uşa, atent să nu scape cumva servieta sau plasele cu cumpărături. Abia apoi, mulţumit că jongleria îi ieşise încă o data, îşi lasă preţioasa încărcătură pe podea şi îşi scoate haina.
- Aşa… şi? Să-ţi dau vreun premiu pentru asta, Sandule? 

Femeia înaintează încet spre el, cu mâinile împletite peste piept, studiindu-l ca pe un gândac pus deoparte pentru insectar. Sandu se întoarce şi o priveşte surprins.
- Poate ceva de mâncare, zâmbeşte el, împăciuitor, atârnându-şi haina în cuier.
- Da, da, mâncare! Altceva nu ştii… Dacă ar fi după tine ar trebui să stau toată ziulica la cratiţă, îi răspunde ea, strâmbând din nas, iar apoi, incapabilă să se mai abţină, se apropie cu paşi mari, apăsaţi, de uşa sufrageriei. Alina, dă dracu’ muzica aia mai încet că înnebunesc aici!
Nici un răspuns. Femeia încearcă clanţa. Uşa e încuiată. Începe să bată cu pumnii în ea.
- Dacă nu închizi muzica acum, îţi iau boxele!
Din cameră se aude o lovitură surdă şi peste casă se aşterne liniştea. 
- Nu te mai suport! Lasă-mă-n pace! urlă Alina din spatele uşii închise.
- Eu tre’ să trăiesc toată ziua cu nebuna asta şi tu vrei mâncare, îi zice femeia, privindu-l încruntată. Fie-ta! Na, poftim! 
- Dar, dragă…
- Nicio dragă! Dacă vrei mâncare, du-te la mă-ta! Şi-aşa, numa’ la ea stai!
Înainte ca Sandu să apuce să răspundă, femeia îi întoarce spatele şi intră în dormitor, trântind uşa cu putere în urma ei. Bărbatul oftează şi se îndreaptă spre sufragerie:
- Tati, am veni…
Din camera iese val-vârtej fiica lui în vârstă de şaisprezece ani, Alina. Poartă blugi negri, rupţi, şi tricoul ei preferat, cel cu Kurt Cobain. Tatăl bănuieşte că, uneori, nu şi-l dă jos nici măcar când doarme. Îl priveşte suspicioasă, mijindu-şi ochii fardaţi puternic cu negru ca să vadă mai bine în penumbra holului.
- Da, ce e? 
- Am adus nişte ciocolăţele cu rom. Vrei? o întreabă el.
- Of, tată… Ciocolăţele cu rom! pufneşte fata, dezgustată, dând să treacă mai departe.. Eu sunt cât o vacă şi tu îmi aduci ciocolată! 
- Nu eşti… Fetele sunt mai frumoase, aşa, ca tine, bine făcute, încearcă el să o îmbuneze. 
- Adică tu mă faci grasă-n faţă? suspină Alina, cu ochii în lacrimi.
- Nu, nu am zis asta, se scuză tatăl. Ceva în înfăţişarea fetei îi pare schimbat. Ce-ai păţit la ureche? Te-ai lovit? 
- Nimic, nimic… Pleacă şi lasă-mă-n pace cu ciocolăţelele tale cu tot!
Când Alina dă să treacă pe lângă el, părul îi alunecă într-o parte şi bărbatul poate să-i vadă mai bine urechea stângă, roşie şi nefiresc de umflată, în care sunt înfipte două ace mari, de seringă.
- Ce-ai făcut copilu lu’ Dumnezeu? ţipă el, speriat.
- Hai, mă tată, nu te panica. Mi-am dat două găuri noi în ureche. Aşa se poartă… îi răspunde fata şi intră în baie, închizând uşa după ea. 
- Măcar pune nişte spirt, să nu se infecteze…
Fata nu se oboseşte să-i răspundă. Tatăl culege servieta şi plasele de pe jos cu o mişcare şovăitoare şi se îndreaptă spre bucătărie. Prin uşa întredeschisă a dormitorului copiilor, o vede pe Mirela, fata cea mică. E întoarsă cu spatele la el, stă ghemuită în faţa şevaletului şi pictează. Din locul în care e, bărbatul nu poate să vadă prea bine pânza aşa că se apropie şi bagă capul în cameră.
- Îngeraşu’ lu’ tati talentat… Ce faci tu acolo?
Fetiţa se ridică şi se aşază cu spatele la desen, protejându-l de privirea iscoditoare a lui Sandu.
- Tati, termină cu prostiile! Nu mai am doi ani, am unşpe. Nu mă mai alinta atâta şi, te rog, bate la uşă data viitoare. Respectă-mi privacy-ul…
- Ăăă… Ce?
- Nevermind! Pleacă! Îţi arăt ce e când termin!

În bucătărie nu e nimeni. Bărbatul aprinde lumina, pune plasele pe un scaun şi se îndreaptă spre frigider. Scoate un pateu, brânză şi o bere. Se aşază la masă. Deschide berea, soarbe cu poftă o gură. Apoi ia telecomanda din suport ca să aprindă televizorul. Duce mâna spre cutia de pateu, rupe capacul şi se uită gânditor în jur. Plasele abandonate îi atrag atenţia. Se ridică şi se apucă să le golească metodic, aşezând cumpărăturile în grămezi ordonate. Pachetul roz rămâne ultimul. Îl ia în mână şi porneşte cu paşi mari spre dormitorul conjugal. În faţa uşii închise ezită, stă câteva clipe pe loc, se răzgândeşte şi se îndreaptă spre camera fetelor. Întinde mâna să ciocăne, se mai uită o data la pachet, oftează adânc şi se întoarce cu paşi înceţi spre baie. Pachetul roz, dolofan, îşi găseşte locul în dulăpiorul alb, în care femeile casei îşi ţin lamele de ras, tampoanele, absorbantele şi alte lucruri de care el nu are nevoie niciodată. 

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...