25 de ani de la Revoluție - golașă și tristă aniversare. Între Universitate și jumătatea lui Magheru, fusese amenajat un soi de țarc, unde se oprise circulația, pentru ca doritorii să comemoreze evenimentul în stradă. Cred că ăsta a fost, de fapt, singurul semn de aducere aminte din partea statului. De la faimosul balcon al Universității București, o mână de oameni (membrii asociației 21 Decembrie 1989) încercau să încălzească atmosfera cu discursuri de aducere aminte și cântece inspirate de cele întâmplate atunci. Pe un proiector sărăcăcios, agățat deasupra ușii facultății de Geografie, rulau imagini de acum 25 de ani. Când am ajuns eu (e-adevărat, cam târziu, pe la 8 seara), pe stradă mai erau doar o mână de oameni. Să fi fost 200? 300? Nu mă prea pricep la estimări. Rude, cei cu memoria mai lungă, excentrici. Nu găseai de unde să cumperi o lumânare, darmite cuvântări, discursuri, ceremonii solemne. Totul degaja o atmosferă de hand-made, similară cu cea de la protestele din ultimii doi ani și, fără îndoială, cu ce a fost atunci: lozinci scrise cu cretă și vopsea pe pancarte sau direct pe asfalt, un steag mare, găurit în multe locuri, prins deasupra Magherului și sute de candele de cimitir și flori lângă crucea din mijlocul intersecției.
Dincolo de pasaj, spre statui, atmosfera era mult mai animată. În târgul de Crăciun. cu miasme apetisante de castane coapte și cârnați în chiflă, Marcel Pavel, cocoțat pe o scenă imensă, înconjurat de crăciunițe decoltate și sexi, cânta ce știe el mai bine: frumoasa mea, dragoste... Singurul lucru care unea cele două zone aflate la doi pași distanță erau luminile de sărbătoare de deasupra capetelor noastre, mai multe și mai urâte ca niciodată.
Parcă n-aș fi fost atât de dezamăgită dacă tot astăzi nu aș fi urmărit și schimbarea ocupantului de la Cotroceni: un președinte pleacă, celălalt îi ia locul. Totul se desfășoară conform unui ceremonial: intonarea imnului, jurământul noului președinte, discursul său, covorul roșu pe care intră în Cotroceni și salută garda palatului pentru prima oară, același covor care va fi parcurs apoi, în sens invers, de fostul președinte în timp ce primește, pentru ultima dată, onorurile cuvenite unui șef de stat... Întregul ritual este încărcat de semnificație și subliniază importanța instituției prezidențiale în România. Ceremoniile de felul ăsta au un rol foarte important în consolidarea statului pentru că ne ajută pe noi, poporul cică, să apreciem cum se cuvine frumusețea mecanismelor democratice și, de ce nu, atunci când totul decurge demn, cum a fost astăzi, ne face să ne simțim bine că suntem români.
Din păcate, acest simbolism a lipsit cu desăvârșire din comemorarea uneia dintre zilele importante pentru crearea statului român așa cum îl avem astăzi și a însăși instituției prezidențiale - puternică, de respectat dar nu veșnic în posesia unui singur om, ca în trecut. Cu fiecare an nou, eroii din 89 devin o noțiune golită de sens pentru că nepăsarea statului îi șterge, încet-încet, din mentalul colectiv. Oamenii nu își mai aduc aminte ce nu mergea bine atunci sau, poate, nici nu erau născuți pe vremea aceea. Ba mai mult, unora li se pare că viața era mai bună înainte de Revoluție pentru că câștigau mai bine, erau tineri și în putere. Cât de greu ar fi ca în loc de atâtea stele, ghirlande și alte drăcării luminoase, care ne violează retina în fiecare seară înainte de Sărbători, primăria să folosească banii pentru o aniversare demnă, oficială a Revoluției? Nu de alta, dar a trecut de-abia o lună de când am ieșit în stradă tocmai fiindcă am simțit că suntem pe cale de a pierde dreptul fundamental de a vota, drept câștigat mai ales datorită celor care au murit în 89.
0 comments:
Trimiteți un comentariu