Ăsta a fost unul din motivele pentru care am decis să ajungem aici. Pe de altă parte, Nantes, port aflat pe râul Loara, este aproape de oceanul Atlantic, în apele căruia voiam să ne înmuiem măcar picioarele. 

După mica escapadă în Angers, am luat un tren regional şi, în mai puţin de o oră, soseam în oraş. Hotelul, ales la întâmplare de pe booking.com, s-a dovedit drăguţ şi curat. Camera era mare şi dădea spre o biserică frumoasă, în stil neo-gotic. În fiecare dimineaţă, ne-am mâncat micul dejun la fereastră, în dăngănit de clopote (nimic neplăcut sau prea strident) şi, fiind sfârşit de săptămână, am tras cu ochiul la oamenii (francezii ăia tipici pe care îi găseşti mai greu în Paris) veniţi la slujbă.


Într-un oraş mare, pe care nu îl cunoşti, te orientezi mai greu la început. Având aproape 300 de mii de locuitori, Nantes este întins fără a fi totuşi la fel de greu de străbătut ca o capitală europeană. Cu o hartă în mână şi un pic de ajutor de la recepţie, am descoperit că puteam ajunge uşor pe jos sau cu tramvaiul oriunde ne doream.

Ţin minte că, sosind seara, am rătăcit mai întâi prin  centru în căutarea unui loc în care să mâncăm. După ce am trecut pe lângă nenumărate clătitării (ok, am înţeles, francezilor le plac clătitele dar nici chiar aşa...) şi câteva restaurante mai fiţoase (nepotrivite pentru buzunarele noastre deja anemiate), am zărit o bodeguţă cozy şi nepretenţioasă al cărei nume ne-a atras ca un magnet: "Amour de pomme de terre". Meniul ne-a convins că proprietarii îndrăgeau într-adevăr, nemaipomenit de mult, cartofii. Nu exista fel de mâncare care să nu conţină preţioasa legumă în formă fiartă, coaptă sau prăjită dar cum tot ce am încercat a fost delicios, ne-am întors aici şi în a doua seara petrecută în Nantes.


 
Din păcate, vremea nu a ţinut cu noi nici de data asta. Am prins zile friguroase şi ploioase aşa că, probabil, locurile vizitate nu ni s-au arătat la adevăratul lor potenţial. Am avut senzaţia asta mai ales când am ajuns pe insula Versailles. Eram tare curioasă să o văd pentru că citisem că e amenajată ca o grădină japoneză. Da, probabil seamănă destul de mult  cu o grădină japoneză... construită cam din topor (cu mult beton şi finisaje metalice) şi lăsată în paragină.



Mai târziu însă, am descoperit un loc de basm, unde imaginaţia şi tehnica îşi dădeau mâna pentru a crea poveşti frumoase, bune pentru toate vârstele. Maşinăriile Insulei aveau, în aprilie, un elefant de lemn mecanizat care putea plimba 49 de persoane, un carusel maritim şi diverse animalo-maşini construite pentru a popula cel mai îndrăzneţ proiect al parcului - un copac al egretelor, de fapt o structură metalică de vreo 45 de metri înălţime, construită pe principiul grădinilor suspendate şi care va putea fi survolată, de vizitatori, cu ajutorul a 2 egrete uriaşe. Pentru a strânge fondurile necesare construcţiei, compania organizează vizite ghidate în care se explică principiile după care funcţionează maşinăriile şi, uneori, se fac chiar probe pe viu.





Destul de aproape de neobişnuitul şantier se află casa lui Jules Verne. De altfel, proiectul de care povesteam mai devreme  îşi propune să promoveze oraşul în maniera scriitorului, printr-o îmbinare a ştinţei cu fantasticul. M-am bucurat să găsesc mulţi copii, aduşi de părinţi, în vizită la muzeu. Când eram puţin mai mare ca ei, romanele lui au fost printre deliciile copilăriei mele.

Una caldă, una rece. Ne-am străduit să găsim pasajul Pommeraye, un strămoş al mall-urilor actuale, construit în secolul XIX. De cumpărat nu se găsesc prea multe deşi, dacă te strădui suficient, nu ai cum să pleci cu mâna goală. Noi am intrat într-o mercerie (un loc simpatic, cu aer uşor provincial, unde doamnele oraşului îşi reîmprospătau rezervele strategice pentru maşinile de cusut) şi am fost atrase, aproape împotriva voinţei noastre, într-o ciocolaterie. Deși nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor, pasajul e un loc interesant cu o arhitectură mai chic decât a mall-urilor actuale - există statui, trepte de lemn și aici am avut mai puțin senzația de "producție în serie".



 La drum de seară, încercând să scăpăm de prea plinul de... "amour de pomme de terre", am ajuns pe insula Feydeau. Din vechime i-a mai rămas doar numele (în prezent este unită cu uscatul) şi câteva clădiri ridicate în secolul XVIII-lea de negustorii de sclavi. Acestea pot fi recunoscute uşor după figurile decorative care ornează pereţii şi balcoanele. Ele simbolizează marea, comerţul şi, mai ales, motivul negrului, foarte întâlnit în arhitectura vremii. 


Ultima aventură a şederii noastre în Nantes a fost suitul într-un roller coaster din parcul de distracţii aflat la 5 minute de hotel. Ultima senzație care mi-a rămas în minte - mirosul berilor deschise dintr-un bar de pe strada noastră. Obişnuită cu localurile din România, unde se fumează, uitasem că berea are miros.

Nantes-ul nu este pitoresc în felul unui târgușor ca Angers-ul. Clădirile sunt mai noi, străzile mai largi, vizitatorii mai mulți. Cu toate acestea, oferta de locuri de văzut este diversificată iar asta îl face demn de vizitat măcar pentru un week-end. 
"GOOL!!!" urlă în cor 90 la sută din bărbații aflați în restaurant. "Bravoo România... Forță!" strigă un tip, în stânga mea. Mă uit pe fereastră și văd alți doi masculi care s-au oprit din drumul lor și, cu nasul lipit de fereastră, savurează momentul. "A dat gol Motanul..." mă informează, entuziast, V.

Eu stau cu spatele la ecran în seara asta. La fel și celelalte femei aflate aici. Băieții au, în schimb, locurile bune, cu vedere la ecran. La masa din dreapta sunt 2 cupluri separate perfect. Ei sorb din ochi televizorul iar ele butonează plictisite telefoanele. Una din brunete pune bot dar nu-i folosește la nimic. Iubitului ei îi mai trebuie un sfert de oră și gândul încurajator al primului gol dat de națională ca să bage de seamă. Acum o ține de mână și o măsoară cu o privire de cățeluș îngrijorat. Domnița strâmbă din năsucul aristocratic. Mesajul e clar - trebuie să muncească mai mult ca să o împace. El o strânge mai tare de mână, își caută în traista cu recuzită aerul autoritar (e ditamai omul) și îi face semnul universal de "look into my eyes". Cu alte cuvinte - "Eu, draga mea, cânt pe gardul nostru. Sau măcar așa cred, când mă uit în oglindă..." După nici 5 minute se pregătesc să plece. Domnița bate nerăbdătoare din picior.

"Românii au un portar care nu a mai jucat fotbal de vreo 3-4 ani... Pisica i se zice..." Ăsta e tot V. care mă pune la curent cu ce se mai întâmplă pe teren. "Cum ziceai că e poreclit?" Dar deja nu mă mai aude. "Dă-o pe la colțul scurt, dă-o pe la colțul scurt am zis..."

Probabil, în curând, va trebui să învăț și eu să bat autoritar din picior.
Care era tânăr și plin de viață, șochează și sperie. Cineva care a murit cu laptopul în brațe și facebook-ul deschis pune pe gânduri. Mă pune pe gânduri. Mi se pare... tulburător de aproape și brutală moartea unei necunoscute în mintea căreia mai pot încă să trag cu ochiul, citindu-i blogul sau vizualizându-i profilul. Un pic indecentă, chiar... De fapt nu, moartea e doar legea firească a lucrurilor. Indecentă e curiozitatea mea morbidă de a afla cine era fata aia și cum scria doar pentru că avea un "nume de scenă" frumos și, azi, am auzit și eu de ea fiindcă a murit. 

În acest caz, fotografiile de pe facebook sunt vii și mint. Îmi vine greu să cred că ea nu mai există pierdută pe undeva, printr-un colț de lume, jucându-se cu fardurile și cuvintele. Probabil gândesc așa fiindcă văd moartea ca fiind acolo mai ales pentru cei bătrâni iar generația noastră, crescută cu laptopul în mână și rețeaua virtuală în brațe, îmi pare mai ales tânără și aproape nemuritoare. Aproape...
"M-am întors... Vă deranjează dacă mai stau puţin la calculator?"

Maria şi-a dat seama cam târziu că foşnetul cearceafurilor, care o făcuse să creadă că Mira şi Liviu nu dormeau încă, vestea un mic moment romantic ruinat, acum, fără drept de apel. Era clar că ei se aşteptau ca ea să stea mai mult la petrecere.

"Daaa... Sigur! Nici o problemă!" îi răspunse Mira cu un glas gâtuit.

"Pfuaii... Am comis-o!" îşi zise fata cu ochii pe cele 4 picioare care se foiau neliniştite în patul de sus. Îşi mai făcu de lucru vreo 5 minute la birou şi apoi stinse calculatorul. 

"Mi-a dat mesaj Laura că mă caută! Cred că mă mai duc vreo oră la petrecere, că nu am cum să scap de ea..."

Sus, cheful era încă în toi. La fel de bucuros ca atunci când o întâlnise prima oară, Mihai a îmbrăţişat-o cu putere. "Mersi că ai venit la ziua mea... Ce îţi dau de băut?" Suspectându-l că profită de ocazie pentru a strânge la piept cât mai multe mândre, Maria i-a cerut din nou vin. Laura era tot acolo unde o lăsase, monopolizată în întregime de Paul. Majoritatea invitaţilor ţopăiau euforici pe ringul de dans improvizat. Se simţea la fel de potrivită la petrecere ca o nucă în perete. Dar... ce putea să facă? Acum, trebuia să rămână...

Un scaun ferit, aşezat în colţul dinspre hol, i-a oferit soluţia salvatoare. Cu un pahar de vin într-o mână şi o ţigară aprinsă în cealaltă, Maria s-a transformat repede într-o persoană atât ocupată cât şi integrată. Mulţumită că a găsit un loc bun, a început să privească cu interes în jur. "Haha... probabil că aşa arăt şi eu la petrecerile noastre. Ca o curcă fără cap...". Curând a observat, de partea cealaltă a camerei, un tip care o privea cu interes. Stătea singur pe o margine de pat. Era drăguţ şi părea rezonabil de treaz. "Well... asta e doar o presupunere. Hmm... hai, totuşi, să-l declarăm nevinovat pân'la proba contrarie. Măcar, el e în stare să focalizeze.". 

Maria se prinse în jocul privirilor. Se uitau unul la altul, apoi se uitau în jur, apoi îşi căutau din nou ochii mustăcind zâmbete ori de câte ori vedeau, împreună, ceva amuzant. Cu toate că flirta regulamentar, simulând indiferenţa ori de câte ori era necesar, fata era din ce în ce mai încântată de situaţie. Firea ei aventuroasă şi romantică o făcea să fantazeze la un viitor triumf sentimental.

La rândul lui, George nu o scăpa din ochi pe bruneţica care apăruse de nu se ştie unde la petrecerea fostului lui coleg de liceu. Îi fusese milă de ea la început. Era clar că picase acolo fără voia ei şi, din cine ştie ce motive, trebuia să facă act de prezenţă încă o perioadă. Probabil că locuia în cămin. "Dăă... isteţule! Normal că locuieşte în cămin. Uite, are încă papucii de casă în picioare! Haha! Funny! Ce fel de fată vine la un chef în papuci? Şi ce privire speriată are!"

Dar cum papucii erau simpatici, şosetele păreau curate şi fata era clar drăguţă, George continuă să o studieze. Între timp îşi găsise un scaun şi părea că începe să se simtă mai în largul ei. Ba chiar dădea impresia că se distrează destul de bine urmărindu-i pe ceilalţi. Curând, s-a simţit analizat la rândul lui. "Ia să vedem donşoara... câte secunde durează până pleci ochii?!?".   Fata i-a susţinut privirea, fără să clipească. În câteva minute, flirtau în toată puterea cuvântului. El, cel puţin, fiindcă ea îi părea cam năzuroasă. "Ofof... Păpuşica e cu nasu' pe sus!" Provocarea nu putea fi refuzată. Dar cum să facă să intre în vorbă cu ea? Mihai nu era pe aproape să le facă cunoştinţă şi, oricum, lui George nu i-ar fi plăcut să recunoască că are nevoie de ajutor la agăţat fete. Şi totuşi... observându-i zâmbetul un pic ironic avea presimţirea urâtă că va fi luat peste picior, mai ales că ideea care îi venise era destul de stupidă. "Eh... well... măcar dacă râde de mine, nimeni nu va observa." îşi zise el în timp ce se ridica în picioare.

"Ups... se ridică... Oare va veni la mine? Ce să îi zic? Dacă mă înroşesc?" Tipul se apropia. Maria îşi aprinse nervoasă o altă ţigară dar băiatul trecu pe lângă ea şi ieşi afară. "Hai mă... ce naiba! Şi eu care credeam că mă place! La dracu... Nici la asta nu mă pricep." Nici nu îşi termină bine vorba şi îl văzu din nou. Se rezemase de dulapul lângă care stătea ea şi studia mulţimea. "Hehe... welcome back, frumuşelule!" îşi zise Maria. În sinea ei, jubila de încântare. Nu numai că era drăguţ (între timp, apucase să îl vadă mai bine) dar o şi plăcea. Ce alt motiv ar fi avut să se aşeze acolo, pe culoarul strâmt, ca să fie călcat în picioare de cei ce veneau sau plecau de la chef? "Dacă mişcarea lui e atât de cusută cu aţă albă, îmi pot da şi eu în petec." se gândi ea.

"Auzi... n-ai cumva un ceas?"

"Da, desigur, cum să nu! E 1 jumate! Cum ţi se pare cheful? Văd că eşti cam singurică pe-aici... Apropo, eu sunt George!"

"Mersi... Maria, îmi pare bine! Da, am ajuns aici din întâmplare şi mai tre' să stau puţin dar nu e aşa de rău. Nici tu nu pari că te distrezi foarte bine."

"Ah, e ok. Eu mă distrez da' aşa... mai liniştit. Acum m-am ridicat un pic în picioare că mi se pare mai comod să stau aici. Ăăă... e mai mult spaţiu. Nici oamenii de-aici nu sunt aşa de zurbagii tot timpul. Am fost colegi de liceu - îi ştiu bine. Părinţii îi ţineau prea din scurt ca să înveţe şi, acuma, se bucură că au scăpat."

"Şi pe tine... nu te ţineau din scurt?" îl întrebă Maria, mascându-şi cu greu un zâmbet în momentul în care George era cât pe ce să fie luat pe sus din locul lui comod de un tip foarte grăbit să iasă pe hol

"Nu chiar. Ai mei au avut mai multă încredere în mine. Auzi... nu vrei să ieşim afară, să vorbim? E cam multă gălăgie aici."

Maria şi George au mai stat de vorbă vreo 2 ore pe holul căminului. Din când în când, câte un coleg de-al lui trecea pe lângă ei pe 3 cărări, se oprea, o studia pe Maria şi apoi schiţa un generos semn de OK în direcţia lui George. Băiatul părea sincer jenat de situaţie. Asta a cântărit în favoarea lui, la sfârşitul serii, când i-a cerut numărul de telefon.

Camere însorite şi bocanci cu ţinte:
I. Aiurita
II. Haos

III. Petrecerea (I)
IV. Petrecerea (II)
 
Am aşteptat cu entuziasm dar, bineînţeles, şi cu un pic de frică primul zbor. Din fericire pentru mine, totul a fost roz – atât la figurat cât şi la propriu, deoarece am călătorit cu Wizz Air:D


Momentul cel mai încărcat de adrenalină mi s-a părut pornirea – senzaţia aia că sunt mică şi fără putere în faţa gravitaţiei m-a încântat foaartee tare.  După... să fi fost o oră... două ore??, nici nu mai ştiu bine, am ajuns în Dortmund.

Era abia mijlocul zilei aşa că am avut timp să ‘campăm’ la prietenii de-acolo şi să aruncăm un ochi prin oraş. Dortmund-ul nu e ‘cine ştie ce’ pentru o pasionată de clădiri vechi ca mine, deoarece,  la fel ca multe alte oraşe germane a fost ‘ras’ de bombardamente în al doilea război mondial . În schimb, deşi majoritatea clădirilor sunt noi, oamenii evită standardizarea atât de des întâlnită la noi. Detalii... o floare, o culoare a pereţilor altfel decât a ‘vecinului’, micul spaţiu verde din faţa clădirii amenajat diferit... m-au făcut să apreciez plimbările prin oraş.
  
Un cadou deosebit pentru şoarecele de bibliotecă care mi-s eu a fost vizita în campusul studenţesc. Acolo am văzut cea mai faină bibliotecă cu care-mi fusese dat să mă întâlnesc până atunci şi am oftat melancolic la gândul că am terminat deja şcoala – deci nu mai am nici un motiv să aplic pentru vreun program de studii în străinătate.

Seara s-a încheiat cu o surpriză – un tort cadou. Am adormit de cum m-am aşezat pe pat... aaa... salteaua pneumatică.

Fusese o zi lungă – ziua în care respirasem aerul a două ţări, zburasem pentru prima oară cu avionul şi aruncasem o privire într-o ‘lume’ nouă...

Ceva din mine s-a opus cărţii asteia. Nu aşa am fost crescută... Să-mi trăiesc viata la voia întâmplării cu o geantă pe umăr şi cu buzunarele goale. Să dorm pe bănci în parc, în autobuze care merg fără oprire zile întregi sau în cinematografe deschise noaptea – obsedată de o singură idee: “drumul este viaţă”. Îţi ia un timp să te obişnuieşti cu intensitatea credinţei lor în acest “adevăr”. Să-l înţelegi? Vine mai uşor dacă îţi aduci aminte că, măcar din când în când, îţi place să-ţi iei cortul în spinare şi să migrezi spre malul mării. Sau fiindcă ştii că munceşti un an întreg pentru a-ţi putea cumpăra câteva săptămâni de libertate, aici sau afară, în care poţi să descoperi lumea cu ochii tăi.

Eroii lui Kerouac cred cu tărie în asta: “Pricepeam că lăsam în urmă o viaţă confuză şi absurdă şi eram pe cale să îndeplinim unica noastă funcţie nobilă a timpului, mişcarea.” Ei sunt copii teribili ai unei Americi aflate în zorii perioadei hippie, generaţia beat. Şi deşi nu-i aprobi în totalitate pentru că ai fost născut din părinţi cuminţi şi condiţionat spre o viaţă ordonată, fără prea mari excese, ajungi să-i admiri şi să-i iubeşti. E ceva fain în zbaterea, extazul şi delirul lor - mereu pe drum, căutând acel CEVA care lipseşte în privelişti noi , în muzica jazz, bop sau blues, în droguri, beţii sau dragoste.

Kerouac devine Sal Paradise – scriitorul care deşi are nevoie de timp şi linişte pentru muncă, simte în fiecare primăvară dorinţa de a pleca. Trăind între extreme dar nefiind capabil să se abată prea mult de la linia de mijloc, el se hrăneşte cu excesele altora:“Dar pe vremea aceea străzile erau ringul lor de dans, iar eu îmi târşâiam picioarele după ei, aşa cum am făcut toată viaţa cu oamenii care mă interesează, pentru că singurii care există pentru mine sunt cei nebuni, nebuni după viaţă, nebuni să vorbească, dorind nebuneşte să fie mântuiţi, cei lacomi să aibă totul deodată, cei care nu se plictisesc niciodată şi nu spun banalităţi, ci doar ard, ard, ard ca nişte formidabile focuri de artificii..”Cel mai deosebit dintre nebuni este Dean Moriarty, îngerul, sfântul, demonul şi inspiraţia tuturor– cel a cărui poftă de viaţă îi molipseşte pe toţi: “Era pur şi simplu un tânăr îmbătat de viaţă şi, cu toate că era un escroc, îi inşela pe ceilalţi doar pentru că era atât de dornic să trăiască şi să se afle în preajma unor oameni care altfel nu l-ar fi bagat în seamă.(..) În Vest, îşi petrecuse o treime din timp în sălile de biliard, o altă treime în închisoare şi alta în biblioteca publică.” “Era BEAT, rădăcina, sufletul beatitudinii.”. Terenul lor de joacă este America pe care o străbat de nenumărate ori de la New York la Chicago trecând prin Cheyenne ca să ajungă în Denver şi apoi în San Francisco sau Los Angeles, abătându-se spre Kansas sau, dimpotrivă, spre Sudul încărcat de poezie: Richmond, Fayeteville, New Orleans. Ţelul lor este mişcarea..iar după ce termini de citit “Pe drum” poţi ajunge să descoperi că şi în venele tale mai curge, din când în când, sânge de nomad şi că ar fi fain să te simţi suficient de liber încât, într-o zi, fără nici un plan anume, să pleci. Sperând să găseşti acel CEVA.



Update: Căutând copertă pentru această postare, am dat peste cea mai simplă şi onestă descriere a unui sentiment controversat: dragostea sau, mai bine zis, îndrăgosteala..Cu mulţumiri, Daianarei... :)

5 octombrie 2009


O zi frumoasă. Mult mai caldă decât ar fi normal. E sfârșit de noiembrie dar temperaturile sunt de primăvară, vară... Un soare ireal de puternic a strălucit toată ziua pe cer. Să fi fost între 20 și 27 de grade duminică? Venind spre Bucureşti am văzut, în Mioveni, oameni în tricou. Chiar şi eu, friguroasă din fire, am simţit nevoia să fiu îmbrăcată cât mai subţire. E atât de bine încât iarna ne va lovi, probabil, în moalele capului.

28 octombrie 2013

Merg pe stradă. Plouă şi bate niţel vântul... Nu mă deranjează. Azi e chiar cald afară... Mă grăbesc. Asfaltul e ud, alunecos. Bun de patinaj sau balet. Ca de obicei, merg săltat, un pic pe vârfuri. Cum nu’s tocmai o balerină, mă concentrez din greu să nu alunec. Evit la ţanc un doberman tocmai scăpat din lesă şi un cărucior în care un brotac urla isteric. În sfârşit, ajung...

28 octombrie 2007

*** 
Pe 25, acasă, a fost Focul lui Sumedru. Mi-ar fi plăcut să ajung. Îmi aduce aminte de copilărie şi de iarna aia de basm cu zapadă şi nas rosu de ger, soba caldă şi poveşti spuse de mama..” radacinile acestui obicei sunt precrestine si se regasesc in celebrarea mortii si renasterii, prin incinerare, a unei vechi divinitati geto-dacice. Astazi, elementelor precrestine li se adauga cele crestine, prin citirea in biserica a Acatistului Sfantului Dimitrie si prin insasi atribuirea numelui Sfantului Mucenic, zeitatii sacrificate. Semnificatia Focului lui Sumedru este aceea a unui scenariu al mortii si renasterii anuale a unei divinitati fitomorfe, un ceremonial ce cuprinde moartea violenta a zeului imbatranit la sfarsit de an prin taierea unui arbore din padure, urmata imediat de renasterea acestuia prin incinerarea trupului neinsufletit in noaptea de 25 – 26 octombrie.”
 
Nimeni nu mai ştie pe-acolo, prin zona Muscelului, atâtea lucruri despre foc... Totuşi, tradiţia se ţine, an de an. Acum, copii se duc în pădure şi adună cetină de brad... Nu, eu nu am fost niciodată dar, asta e o altă poveste. În timp ce se îndreaptă spre locul dinainte ales, strigă cât îi ţin puterile: ”Hai la focul lui Sumedruu... măii…”.  Este o mândrie să faci parte din ceata care adună mai multă cetină şi face cel mai mare foc.  În timpurile nostre moderne, flacăra este înteţită cu tuburi de spray şi cauciucuri. Oamenii mari dau copiilor mere şi covrigi. Uneori, se fierb cartofi şi ţuică...