Nantes, oraşul lui Jules Verne...

Ăsta a fost unul din motivele pentru care am decis să ajungem aici. Pe de altă parte, Nantes, port aflat pe râul Loara, este aproape de oceanul Atlantic, în apele căruia voiam să ne înmuiem măcar picioarele. 

După mica escapadă în Angers, am luat un tren regional şi, în mai puţin de o oră, soseam în oraş. Hotelul, ales la întâmplare de pe booking.com, s-a dovedit drăguţ şi curat. Camera era mare şi dădea spre o biserică frumoasă, în stil neo-gotic. În fiecare dimineaţă, ne-am mâncat micul dejun la fereastră, în dăngănit de clopote (nimic neplăcut sau prea strident) şi, fiind sfârşit de săptămână, am tras cu ochiul la oamenii (francezii ăia tipici pe care îi găseşti mai greu în Paris) veniţi la slujbă.


Într-un oraş mare, pe care nu îl cunoşti, te orientezi mai greu la început. Având aproape 300 de mii de locuitori, Nantes este întins fără a fi totuşi la fel de greu de străbătut ca o capitală europeană. Cu o hartă în mână şi un pic de ajutor de la recepţie, am descoperit că puteam ajunge uşor pe jos sau cu tramvaiul oriunde ne doream.

Ţin minte că, sosind seara, am rătăcit mai întâi prin  centru în căutarea unui loc în care să mâncăm. După ce am trecut pe lângă nenumărate clătitării (ok, am înţeles, francezilor le plac clătitele dar nici chiar aşa...) şi câteva restaurante mai fiţoase (nepotrivite pentru buzunarele noastre deja anemiate), am zărit o bodeguţă cozy şi nepretenţioasă al cărei nume ne-a atras ca un magnet: "Amour de pomme de terre". Meniul ne-a convins că proprietarii îndrăgeau într-adevăr, nemaipomenit de mult, cartofii. Nu exista fel de mâncare care să nu conţină preţioasa legumă în formă fiartă, coaptă sau prăjită dar cum tot ce am încercat a fost delicios, ne-am întors aici şi în a doua seara petrecută în Nantes.


 
Din păcate, vremea nu a ţinut cu noi nici de data asta. Am prins zile friguroase şi ploioase aşa că, probabil, locurile vizitate nu ni s-au arătat la adevăratul lor potenţial. Am avut senzaţia asta mai ales când am ajuns pe insula Versailles. Eram tare curioasă să o văd pentru că citisem că e amenajată ca o grădină japoneză. Da, probabil seamănă destul de mult  cu o grădină japoneză... construită cam din topor (cu mult beton şi finisaje metalice) şi lăsată în paragină.



Mai târziu însă, am descoperit un loc de basm, unde imaginaţia şi tehnica îşi dădeau mâna pentru a crea poveşti frumoase, bune pentru toate vârstele. Maşinăriile Insulei aveau, în aprilie, un elefant de lemn mecanizat care putea plimba 49 de persoane, un carusel maritim şi diverse animalo-maşini construite pentru a popula cel mai îndrăzneţ proiect al parcului - un copac al egretelor, de fapt o structură metalică de vreo 45 de metri înălţime, construită pe principiul grădinilor suspendate şi care va putea fi survolată, de vizitatori, cu ajutorul a 2 egrete uriaşe. Pentru a strânge fondurile necesare construcţiei, compania organizează vizite ghidate în care se explică principiile după care funcţionează maşinăriile şi, uneori, se fac chiar probe pe viu.





Destul de aproape de neobişnuitul şantier se află casa lui Jules Verne. De altfel, proiectul de care povesteam mai devreme  îşi propune să promoveze oraşul în maniera scriitorului, printr-o îmbinare a ştinţei cu fantasticul. M-am bucurat să găsesc mulţi copii, aduşi de părinţi, în vizită la muzeu. Când eram puţin mai mare ca ei, romanele lui au fost printre deliciile copilăriei mele.

Una caldă, una rece. Ne-am străduit să găsim pasajul Pommeraye, un strămoş al mall-urilor actuale, construit în secolul XIX. De cumpărat nu se găsesc prea multe deşi, dacă te strădui suficient, nu ai cum să pleci cu mâna goală. Noi am intrat într-o mercerie (un loc simpatic, cu aer uşor provincial, unde doamnele oraşului îşi reîmprospătau rezervele strategice pentru maşinile de cusut) şi am fost atrase, aproape împotriva voinţei noastre, într-o ciocolaterie. Deși nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor, pasajul e un loc interesant cu o arhitectură mai chic decât a mall-urilor actuale - există statui, trepte de lemn și aici am avut mai puțin senzația de "producție în serie".



 La drum de seară, încercând să scăpăm de prea plinul de... "amour de pomme de terre", am ajuns pe insula Feydeau. Din vechime i-a mai rămas doar numele (în prezent este unită cu uscatul) şi câteva clădiri ridicate în secolul XVIII-lea de negustorii de sclavi. Acestea pot fi recunoscute uşor după figurile decorative care ornează pereţii şi balcoanele. Ele simbolizează marea, comerţul şi, mai ales, motivul negrului, foarte întâlnit în arhitectura vremii. 


Ultima aventură a şederii noastre în Nantes a fost suitul într-un roller coaster din parcul de distracţii aflat la 5 minute de hotel. Ultima senzație care mi-a rămas în minte - mirosul berilor deschise dintr-un bar de pe strada noastră. Obişnuită cu localurile din România, unde se fumează, uitasem că berea are miros.

Nantes-ul nu este pitoresc în felul unui târgușor ca Angers-ul. Clădirile sunt mai noi, străzile mai largi, vizitatorii mai mulți. Cu toate acestea, oferta de locuri de văzut este diversificată iar asta îl face demn de vizitat măcar pentru un week-end. 



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...