O zi pe valea Loarei - Angers

Am stat în Angers, un orăşel care deschide drumul spre faimoasa vale a Loarei, doar câteva ore. Ne îndreptam spre Nantes, unde aveam cazare şi planuri de vacanţă pentru următoarele zile. Drumul de 300 de kilometri între Paris şi Angers, pe care l-am străbătut cu trenul  în mai puțin de 2 ore, m-a iniţiat în tainele călătoritului cu TGV-urile franţuzeşti. La început, felul ceremonios şi fatalist în care conductorii de tren anunţau plecarea m-a amuzat: “Madame, Messieurs, la departure de notre TGV est iminente! Attention a la fermeture de la porte!” ziceau, cu aproximaţie, la fiecare pornire. Mai pe urmă, când mi s-au înfundat urechile din cauza vitezei, am înţeles că tonul se potrivea cu situaţia. În comparație cu celelalte trenuri cu care mai mersesem, TGV-ul nu pornea ci decola.

Gara, strategic amplasată destul de aproape de centrul istoric, avea şi oficiu de informare turistică. De aici am luat o hartă iar doamna amabilă care era de serviciu ne-a schiţat un traseu bun pentru a vedea zonele interesante fără a merge prea mult degeaba.

Pe la 10 dimineaţa, când am plecat în explorare, magazinele şi cafenelele erau încă închise. Am pornit spre cea mai faimoasă construcție din oraş: castelul - fortăreaţă Angers. Plimbarea ne-a dezvăluit o lume aparent liniștită, cu străzi largi şi vile vechi, frumoase, năpădite de flori şi iederă care inspirau istorie şi poveşti demne de aflat.


În dimineaţa aceea mohorâtă de aprilie, castelul nu avea prea mulţi vizitatori. Apa din vechiul şanţ de apărare fusese  înlocuită cu o grădină dichisită în stilul franco – britanic unde, din păcate, turiştii nu aveau voie.


Undeva, în dreapta porţii, se vedeau autostrada şi râul Maine. Înăuntru, am pășit în altă lume. Între zidurile groase ale construcţiei care datează din secolul IX, timpul curge mai încet şi tradiţiile mor mai greu. Am vizitat mai întâi capela și grădina interioară. Apoi, am intrat în mediul controlat unde e păstrată tapiseria Apocalipsei, una dintre cele mai vechi tapiserii medievale din lume (lucrată pe la sfârșitul anilor 1300). Privită cu ochii mei, de cetățean al secolului 21, povestea ţesută în fire de mătase este cel puţin naivă dar, în ochii istoriei, ea capătă  o valoare nepreţuită.


După ce ne-am bucurat ochii cu grădinile interioare, am urcat pe ziduri pentru a vedea oraşul de la înălţime. Decizia s-a dovedit temerară în acea zi în care vântul bătea necruţător, fără a respecta vreo direcţie anume. Ajunse sus ne-am dat seama că, de fapt, întreaga fortăreaţă este o mare grădină. Între creneluri erau plantați butuci de viţă de vie, flori sălbatice şi chiar legume.



Jos, la baza unuia dintre turnuri, o operă de artă de factură recentă ne-a dat fiori. Ne aflam în turnul Morii, un loc care era, odinioară, închisoare. În jur de 60 de persoane trebuiau să se înghesuie într-un spațiu în care nu păreau să încapă prea bine nici 10 oameni. Membre contorsionate se zbăteau prinse pentru vecie în rețeaua de fire subțiri de sârmă (sau lână). Trupuri slăbite, aproape scheletice, păreau a se cățăra spre cer pe axul central al sculpturii. Guri negre încremeniseră deschise într-un țipăt mut.


Am părăsit castelul în care intraserăm senine mai devreme, cu sentimente amestecate. Deşi apus de mult, Evul Mediu încă îşi aruncă umbrele asupra secolului nostru. Intrarea de poveste, pe unde îți puteai ușor imagina trecând prinţi şi domnițe a fost, odată, poarta unei lumi sângeroase. 


Hoinăreala care a urmat ne-a scos în cale porți de lemn temeinic zăvorâte, la fel ca cele din Ardealul nostru, căsuțe vechi de sute de ani, drumuri pietruite și colțișoare pline de farmec.




Târziu, după-amiaza, ne-am oprit să mâncăm într-un local care părea, după cum a declarat soră-mea, cunoscătoarea, tipic franțuzesc. Înăuntru domnea o atmosferă relaxată și lipsită de pretenții.  La masa de lângă noi, două cupluri destul de în vârstă stăteau la o poveste și clasica sticlă de vin de după masă. Un pic mai încolo, un grup mai mare serba o reuniune de familie sau, pur și simplu, oamenii se bucurau de masa în oraș. M-a izbit relaxarea celor din jur mai ales când mi-am dat seama, cu tristețe, cât de greu e să vezi români de vârsta a doua la fel de mulțumiți de viață. 



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...