Cât de mult o iubim pe Glenda - Julio Cortazar


Îmi place mult cum scrie omul ăsta, dar asta am mai spus-o deja, îmi place mai ales imaginația lui debordantă. După cum am constatat pe propria piele, imaginația e un mușchi care se atrofiază ușor iar, după aceea, e greu să îl mai faci să "meargă" măcar pe jumătate la fel de bine ca în copilărie.

Cât de mult o iubim pe Glenda este o colecție de unsprezece povestiri care tratează teme diferite: adorația pentru o actriță celebră, tunelurile de metrou ca locuri în care se întâmplă fenomene misterioase, întâlnirile neașteptate, viața de după moarte...

Glenda este actrița care suscită admirația unui grup închis de fani în așa măsură încât aceștia decid să-i editeze filmele pentru a le face perfecte, adevărate opere de artă. Când ea hotărăște să renunțe la actorie, admiratorii se bucură pentru că astfel opera ei va rămâne fără pată. Numai că Glenda nu poate rezista departe de lumina reflectoarelor și semnează un nou contract, moment în care ei aleg să facă cel mai mare sacrificiu în numele iubirii: "O iubeam atât de mult pe Glenda încât aveam să-i ofer o ultimă perfecțiune inviolabilă. De la înălțimea de neatins unde o așezaserăm ca să o proslăvim, aveam să o scutim de cădere, credincioșii ei fani vor putea să-i ofere mai departe prinosul lor neștirbit; de pe o cruce nu coboară nimeni viu." Povestea surprinde în avans nebunia care înconjoară vânzătorii de vise, cum sunt actorii, odată ce devin celebri. Oamenii nu îi văd așa cum sunt ei ci cum ar trebui să fie, sublimi sau abjecți, la fel ca personajele pe care le interpretează.

În Poveste cu păianjeni migala este surprinsă rutina zilelor care trec fără să se întâmple nimic, rutină care poate să-i transforme pe cei care așteaptă în criminali sau le poate alimenta fricile, Tangoul de la întoarcere vorbește despre greșelile trecutului care influențează prezentul și viitorul și ajung să o ucidă pe femeia ce fugise de soțul ei pentru a se căsători cu fratele acestuia iar în Tăieturi din ziare o scriitoare, impresionată de un șir brutal de crime din Argentina, visează / își imaginează că participă la uciderea unui tată abuziv de către soția sa. Povestea capătă un aer de realitate pentru că fetița pe care o întâlnește în Paris este chiar fetița cuplului din Marsilia: "Vezi, toate astea nu servesc la nimic - a spus sculptorul, măturând aerul cu brațul întins. Nu servește la nimic, Noemi, eu îmi petrec luni întregi făcând rahaturile astea, tu scrii cărți, femeia aceasta denunță atrocități, ne ducem la congrese și mese rotunde ca să protestăm, ajungem aproape să credem că lucrurile se schimbă și atunci sunt suficiente două minute, cât să citim un articol, ca să înțelegem din nou adevărul, ca să..."

În Inelul lui Moebius, este explorată ideea vieții de după moarte completată cu o poveste de dragoste, cea dintre victima unui viol și agresor. 

Preferata mea rămâne Însemnări într-un carnet, o poveste care transformă tunelurile metroului din Buenos Aires, într-un tărâm pe jumătate fantastic. Pornind de la evidența ținută asupra călătorilor care intră versus a călătorilor care ies zilnic din stațiile de metrou Anglos, ale Buenos-Aires-ului, personajul principal constată că numerele nu sunt egale. Așa descoperă o misterioasă populație de locuitori ai adâncurilor: "Sunt atât de palizi și atât de triști, aproape toți sunt nespus de triști."Ei își petrec viața în trenuri, călătorind mereu, dorm pe scaune, dar nu mai mult de un sfert de oră la rând, se hrănesc exclusiv cu produsele vândute la chioșcurile din metrou și primesc haine prin ajutoare de la suprafață. Pun treptat stăpânire pe vagoane și locomotive pentru a avea locuri în care să se adune iar naratorul-personaj are impresia că trăiesc într-un fel de purgatoriu sau închisoare, conduși de un lider ale cărui reguli implacabile se înmulțesc pe zi ce trece în timp ce călătorii de la suprafață găsesc din ce în ce mai greu loc în metrou.

0 comments:

Trimiteți un comentariu