Giverny, regatul primăverii



Ca să vizitezi Giverny, nu e nevoie de prea multe, doar de ceva bani și de dorința de a vedea casa pe care a creat-o și în care a creat Monet.

Sunt mai multe metode de a ajunge acolo din Paris. Poți lua microbuzul sau te poți înscrie într-una din excursiile de o jumătate de zi, organizate de diferite agenții de turism. Nu e greu nici să folosești mijloacele de transport publice, în cazul ăsta trenurile care pleacă din gara Saint Lazare. Cele care merg direct acolo fac în jur de 45 de minute și erau programate, în mai anul acesta, la 10:20, 12:20, 14:20... Trenurile de întoarcere pleacă din gară o dată pe oră: 16:53, 17:53, etc... Călătoria costă 14.7 euro segmentul de drum. Bănuiesc că dacă îți iei biletul mai devreme există și reduceri de preț, dar atât pentru asta cât și pentru a vedea orarele actualizate, trebuie să vizitați site-ul SNCF. Stația la care se coboară nu e Giverny ci Vernon - Giverny, Vernon fiind orășelul în care e gara iar Giverny, un sat aflat la câțiva kilometri depărtare.

Din fericire, totul e destul de bine organizat. Cum ieși din gară, împreună cu ceilalți turiști americani, japonezi, englezi și de alte nații (locul este o atracție de top în toate ghidurile), dai peste shuttle-ul care te duce la intrarea în sat. Drumul dus-întors costă 8 euro și nu cred că se poate obține vreo reducere aici iar călătoria durează un sfert de oră. E recomandat ca la coborârea din autobuz să fii sprinten și să o iei înaintea partenerilor de drum pentru că altfel vei avea de așteptat minim o jumătate de oră la casa de bilete. Există, bineînțeles, și varianta de a-ți cumpăra biletul online și astfel vei scăpa de farmecul unei cozi internaționale. Am ales să-mi cumpăr un bilet combinat - casa, plus grădinile lui Monet și Muzeul Impresioniștilor aflat în apropiere, pe care am dat 18.2 euro.

Pe la 12, când am intrat în sanctuar, locul era deja foarte aglomerat. Casa, aflată chiar după duty-free, prima și ultima oprire de altfel, m-a dezamăgit. Nu fiindcă nu ar fi fost frumoasă, ci pentru că nu existau prea multe informații despre istoria locului. Noroc că citisem niște lucruri pe site. Se pot vizita câteva holuri, atelierul lui Monet, camerele stăpânilor casei și băile, bucătăria albastră și sala de mese galbenă. Toată lumea face fotografii, toată lumea se înghesuie, așa că e nevoie de ceva răbdare pentru a ajunge într-un loc din care poți vedea și tu ceva. Să faci poze cu telefonul mobil poate fi în defavoarea ta, mai ales dacă pățești ca tipa de lângă mine, căreia i-a căzut device-ul în interiorul unei camere închise cu un portic de plastic transparent și a trebuit să aștepte paza ca să și-l recupereze.

Grădina care înconjoară casa, Clos Normand, a fost construită, după cum spune și numele, pe modelul grădinilor normande dar, bineînțeles, conform principiilor estetice ale lui Monet care a adunat aici, fără discriminare, stânjenei, toporași, zambile, garofițe de multe, flori de nu-mă-uita, bujori, trandafiri, maci, crizanteme și alte minuni ale căror nume nu le știu, aranjându-le după principiul potrivirii culorilor. Nu se poate circula decât pe două-trei alei mai largi. Celelalte sunt interzise publicului și pe bună dreptate. la câți turiști sunt atrași zilnic de pasiunea pentru grădinărit a lui Monet, plantele ar fi călcate în picioare în câteva ore. În plus, eu am fost acolo într-o zi de luni și o grădiniță (sau mai multe) își aduseseră elevii să facă exerciții de desen aici. Drept urmare, copii de toate neamurile și culorile, un fel de flori mai exotice și ei, se strecurau printre picioarele adulților pentru a vedea mai bine iazul sau pentru a desena de pe unul dintre poduri, în timp ce aceștia, bieții. căutau unghiul potrivit pentru un selfie cu o buruiană mai arătoasă. Nu am de ce să-i acuz fiindcă și eu fotografiam, cum puteam, regatul primăverii. Că tot ziceam de iaz, grădina japoneză mi-a plăcut mult mai mult. Poate fiindcă era construită în așa fel încât inspira o senzație de liniște, în ciuda aglomerației. Poate fiindcă nuferii s-au deschis doar după ce am înconjurat a doua oară lacul și mă pregăteam să plec, dezamăgită. Sau pentru bătrânii care stăteau pe o băncuță și pictau. N-aș ști să spun...

Am stat acolo două ore dar ziua trebuia să continue și norii se aglomerau pe cer așa că am decis să fug repede până la Muzeul Impresioniștilor, să văd și expoziția despre Degas, principalul motiv pentru care îmi cumpărasem biletul. Pentru cine nu știe, Degas a fost pictorul acela îndrăgostit de fluiditatea mișcării pe care încerca să o redea pictând balerine sau, am aflat acolo, cai. Aici, latura de muzeu e mai bine reprezentată decât în casa lui Monet deși, ca să vezi cele mai interesante tablouri ale lui, tot muzeul Orsay rămâne locul de vizitat. M-a surprins să găsesc în curtea muzeului, și ea transformată într-o frumoasă grădină, o mulțime de doamne de vârsta a treia care pictau stânjeneii. E primul loc în  care văd oameni dedându-se în grup și în aer liber acestui hobby. Bănuiesc că umbra lui Monet îi face să se simtă inspirați.




























0 comments:

Trimiteți un comentariu