Am fost în Budapesta anul trecut, pe la începutul lui aprilie. Vremea era caldă iar zilele frumoase de primăvară făceau ca plimbările să fie o plăcere, dezmorțirea necesară după lunile de hibernare ale iernii. Hotelul nostru, un vestigiu al unei perioade de lux burghez, un pic decăzut astăzi, era în Pesta, într-o zonă suficient de centrală încât să putem ajunge aproape oriunde pe jos.

Bineînțeles că Dunărea ne-a atras ca un magnet, așa că în prima zi am pornit degrabă spre poduri. Ca paranteză, cele 7 poduri care leagă partea de jos, Pesta, de partea de sus a orașului, Buda, merita străbătute neapărat pe jos pentru a te bucura de frumusețea fluviului. Revenind la plimbarea de care povesteam, voiam să ajungem în orașul vechi, la palatul regal. După o scurtă oprire la Sfântul Ștefan si pe Vaci Utca, inima comerciala a orașului, am traversat Dunărea pe Elisabeth, un pod construit la începutul secolului, a cărui structură de lanțuri a fost distrusă în al doilea război mondial și apoi înlocuită cu cabluri. Nu ne-am orientat foarte bine pe GPS, așa că, după ce am urcat un deal pieptiş, tot ce am găsit a fost Citadela, o fostă fortăreață, nici pe departe la fel de faină ca Palatul Regal, dar bună pentru fotografii și priveliște de ansamblu.

Ne-am oprit preț de o cafea și o gură de oxigen - urcarea dealului pieptiș nu e chiar cel mai ușor lucru, chiar dacă pe drum mai dai de copaci și veverițe, iar apoi am coborât pe Chain Bridge, considerat cel mai sectaculos pod din oraș, pentru a ajunge la clădirea Parlamentului, în Pesta. Era un drum pe care aveam să îl refacem în fiecare zi, pe jos, pentru a ne bucura de oraș pe ambele maluri ale Dunării.

Într-o după-amiază, ne-am întors pentru a vizita băile termale Kiralyi. Plasate într-o clădire verde, părăginită, pe o stradă din Buda, care merge paralel cu Dunărea, ascund un izvor termal care se varsă intr-un bazin acoperit cu un dom găurit, moștenit de la turci. În jurul bazinului mai există trei căzi mai mici o saună uscată, una umedă și facilitățile basic de baie și duș, totul curat și uimitor de bine întreținut, pentru o baie de cartier. Lockerele și cabinele private, masajul și jacuzzi-ul sunt plasate în jurul curții interioare a clădirii, care oferă privirii un spațiu destul de vast pentru în mijlocul orașului.

Ne-a plăcut la Kiralyi - ne-au plăcut prețurile și curățenia și am fi încercat să ajungem și la mai faimoasele Széchenyi și Gellért, dacă prima nu ar fi fost închisă pentru renovare și a doua segregată pe sexe în timpul săptămânii. E bine să vă informați din timp, de altfel, în privința programului băilor, dacă vreți să le vizitați când ajungeți în Budapesta. Ar fi și păcat să nu intrați în una dintre ele, măcar, fiindcă orașul este bogat în izvoare termale și în băi decadente, vechi de câteva sute de ani. 

În aceeași seară am ajuns la castel. Era frig și începuse ploaia. Puținii turiști, mergeau zgribuliți, ca și noi, din curte interioară în curte interioară, căutând pe telefon sau pe hărțile de mână Bastionul Pescarilor, Curtea Leilor sau biserica Matthias. Cu aceasta din urmă am avut noroc - deși programul de vizitare se terminase, am putut arunca o privire, deoarece nimeni nu se gândise să încuie ușa. Am găsit acolo penumbră și picturi vechi, frumoase, pe care, din păcate, nu am avut timp să le vedem prea bine. E interesant de știut că porecla bisericii vine de la Matei Corvin, care nu numai că a îmbogățit structura intițială, dar și-a sărbătorit și ambele nunți acolo.













Inițial, plănuisem să intitulez articolul acesta, Cărți citite în iarna lui 2018, ca să le așez cronologic în timp. Azi,  văzând vijelia sau veselia de afară, mi-am dat seama  că iarna pare abia la început, aici, pe la noi și că titlul de mai sus este mult mai potrivit pentru lista mea de recomandări.

1. Cu mintea mea de femeie - Mihaela Miroiu
O autobiografie a persoanei care a inițiat studiile de gen, ca disciplină academică, în România. Scrisă curgător, cu umor, vorbind despre o perioadă cunoscută pentru generația mea doar din poveștile mamelor, această carte m-a inspirat să cred că voi putea citi și înțelege cărțile de specialitate ale doamnei.

"Mileurile și fețele de masă erau o dovadă vie că suntem ce au fost și bunicile noastre, deși trebuia să fim și ce ne sunt frații sau tații. Musai să fim și păstrătoarele tradiției. Comunismul a inventat femeia Shiva cu miriade de mâini în care să poată ține, simultan sau succesiv, cine mai știa: freza sau raboteza, maneta de la macara, cartea, eprubeta, copilul, telul, aspiratorul, sapa, ligheanul, acul, cârpa de praf, volanul, inclusiv cel de tractor, dar și broderia."

2. Orbi - Petronela Rotar
În ultimii ani, Petronela Rotar este o prezență constantă în peisajul literar românesc iar Orbi a fost printre cele mai citite cărți ale anului trecut. Deși îi urmăresc (și îmi place) blogul de ceva vreme, nu îi citisem, până acum, nicio carte. Am zis că e cazul să fac ceva în privința asta. Cu toate că romanul pare a fi scris în grabă iar literatura se confundă deseori cu psihanaliza în vocea scriitorului omniscient, cartea are meritul că vorbește despre probleme cum ar fi lipsa de stimă de sine, născută din traume din copilărie, și abuzul în relații.

3. Ce-am pierdut în foc - Mariana Enriquez
Am întâlnit-o pentru prima oară pe Mariana Enriquez în Iocan 4 și mi-a plăcut grozav, povestirea ei, În ape negre, în care suspansul se amestecă cu supranaturalul, după aceeași rețetă magică pe care o folosea și Cortazar. Consider că acea povestire rămâne cea mai bună din întreaga carte, dar recomand volumul pentru un pic de mister sud american.

4. Vițelul de aur - Ilf și Petrov
Despre duetul lui Ilf cu Petrov am mai vorbit atunci când am scris despre America fără etaje. Vițelul de aur, al doilea volum care îl are ca personaj principal pe Ostap Bender, nu este o carte de călătorii ci una de aventuri pe tărâmul umorului. Pornit, ca de obicei, pe căpătuială rapidă, Ostap identifică victima perfectă, unul din milionarii ascunși ai Rusiei anilor 20-30, un pungaș mai norocos decât el, care se îmbogățise profitând de lipsa de organizare din republicile sovietice. Nu spun ce se întâmplă în continuare, nu aș vrea să vă stric distracția.

"În paralel cu lumea mare în care trăiesc oamenii mari și se fac lucruri mari, există o lume mică, cu oameni mici și lucruri mici. În lumea mare s-a inventat motorul Diesel, s-a scris cartea 'Suflete Moarte', s-a construit hidrocentrala de pe Nipru și s-a înfăptuit un zbor în jurul lumii. În lumea mică s-a inventat balonașul cu țignal 'Dor de ducă', s-a scris cântecul Cărămiduțele și s-au făcut pantaloni de tip 'plenipontențial'. În lumea mare, oamenii sunt mânați de dorința de a ferici omenirea. Lumea mică este departe de asemenea preocupări înalte. Locuitorii ei au o singură dorință: să-și ducă zilele de azi pe mâine, fără a suferi de foame." 

5. Clopotul de sticlă - Sylvia Plath
Am lăsat cartea asta la o parte multă vreme. Mă gândeam că povestea primei depresii a unei sinucigașe (Sylvia Plath, s-a luptat cu depresia toată viața, care nu a durat prea mult, pentru că la 30 și un pic de ani, împinsă de boală și dificultăți financiare, a reușit să își ducă planurile la  îndeplinire) nu e tocmai ceva ce m-ar încuraja în viața de zi cu zi. S-a dovedit a fi o carte emoționantă, chiar amuzantă pe alocuri, despre viață și singurătate în boală. Nu m-a deprimat mai mult decât ceea ce văd în fiecare zi pe stradă sau la muncă.

"Știam că ar trebui să-i fiu recunoscătoare doamnei Guinea, dar eu nu simțeam nimic. Dacă doamna Guinea mi-ar fi dau un bilet spre Europa sau un voiaj pe mare, în jurul pământului, pentru mine n-ar fi fost cu absolut nimic diferit, pentru că, oriunde m-aș fi aflat - pe puntea unui vas sau  la o cafenea în Paris sau în Bangkok -, aș fi stat sub același clopot de sticlă, fierbând în propriul meu aer stătut."

6. Eleganța ariciului - Muriel Barberry
După cum ziceam în recenzieeste o carte la fel de delicată precum o ceașcă de ceai bună, servită cu tot fastul englezesc. Recomand să se consume în cantități mari, mai ales cu vremea de afară. 

7. Visează androizii oi electrice? - Philip K. Dick
Este prima carte a acestui autor pe care am citit-o și alegerea mi-a fost inspirată de o seară cu binging de filme, în care, la loc de cinste, au figurat cele două Blade Runner-e. Cartea este la fel de antrenantă ca și filmul pe care îl inspiră (primul, pentru că al doilea lălăie cam mult acțiunea) și vorbește despre dilemele morale cu care se va confrunta omenirea în momentul în care creațiile noastre, roboții, vor căpăta ceea ce oamenii numesc sentimente.

8. Fahrenheit 451 - Ray Bradburry
Despre Fahrenheit 451 am scris, acum câtăva vreme, aici. Dacă năvala roboților pare încă îndepărtată, influența mass media în viața de zi cu zi este deja vizibilă și deloc de neglijat. Încă din anii '60, Bradburry își imaginează o lume în care vom fi mai atașați de gadget-urile noastre decât de oamenii cu care ne împărțim viața. În lumea lui, cărțile sunt interzise pentru că, spre deosebire de reality show-uri, fac oamenii să (își) pună întrebări incomode.

9. Lapte Negru - Elif Shafak
O carte în care celebra scriitoare de origine turcă povestește despre alegerile pe care trebuie să le facă o femeie în momentul în care își dorește o familie și despre depresia post natală care a împiedicat-o să scrie în primul an de la nașterea fiului ei. Amestec de jurnal fantasy populat cu degețicile personale ale lui Elif, 6 la număr, metafore pentru diferitele laturi ale personalității ei, și curs de introducere în literatura feminină a ultimelor două secole (cam de când femeile au avut voie să scrie și să publice), cartea vorbește cu sinceritate despre problemele femeii moderne și despre faptul că, oricât am vrea și ne-ar cere societatea, nu le putem face pe toate.

"În ultima vreme, tot felul de lucruri îmi stârnesc lacrimile.  O pereche de pantofi - niște teniși Converse de un albastru decolorat - atârnă de stâlpul de electricitate de după colț și de fiecare dată când trec pe lângă ei mă cuprinde un sentiment de tristețe."

10. Lean in - Sheryl Sanberg
Că tot vorbeam de laturi ale personalității mai devreme, cartea asta e pentru degețica corporatistă din mine. Scrisă de Sheryl Sandberg, șefa operațiunilor la Facebook, vorbește despre diferitele probleme cu care femeile se confruntă la locul de muncă și despre cât de dificil e de menținut echilibrul dintre carieră și viața personală, mai ales într-o lume în care nu suntem pe deplin iertate pentru succes.

"Fear is at the root of so many of the barriers that woman face. Fear of not being liked. Fear of making the wrong choice. Fear of drawing negative attention. Fear of overreaching. Fear of being judged. Fear of failure. And the holy trinity of fear: the fear of being a bad mother / wife / daughter."

După cum scriam în articolul despre Lisabona, în scurta noastră ședere în Portugalia, am reușit să ajungem și în Sintra. Nu aleseserăm cea mai bună zi pentru excursie fiindcă tocmai serbaserăm, cu o seară înainte, o aniversare udată cu prea multă ginha, dar vacanța era scurtă, așa că ne-am luat, la pachet, mahmureala împletită cu lipsa de chef și am plecat. A fost una dintre cele mai inspirate decizii ale acelui concediu. Sintra este un oraș de poveste, în care ai senzația că timpul s-a oprit în loc, nu atât la ceasul unui secol trecut cât undeva, într-o lume paralelă, unde poveștile rămân povești. 

Ghidurile turistice spun că primele două locuri pe care trebuie musai să le vedeți în Sintra sunt cele două castele: Castelul Maurilor și Palatul Pena. Nu am nimic împotrivă, dar dacă tot ați ajuns acolo, vă dau un sfat: faceți măcar unul din drumurile până la ele pe jos. Nu e ușor, mai ales la dus, fiindcă cei patru kilometri, urcați pe deal, presupun un oarecare efort, dar merită. Veți descoperi, ascunse în pădurea bogată, aproape luxuriantă, niște conace superbe, vechi de cel puțin un secol, multe dintre ele un pic părăginite, dar poate tocmai de aceea, poetice prin felul în care natura și construcția coexistă pașnic, piatră cu iederă, izvoare cu foișoare și scări de lemn sau piatră. Castelele, deși oferă o priveliște superbă, sunt copleșite de vizitatori, așa că plimbarea în șir indian, într-o zi călduroasă de început de toamnă, poate fi un adevărat chin. Asta nu înseamnă că nu merită sacrificiul turistic, dar, după cum ziceam, panorama asupra văii e, probabil, ceea ce vă va rămâne cel mai mult în minte.

În rest, în Sintra se poate mânca relativ bine - noi am gustat dintr-un pui cu bere destul de bun iar magazinele cu suveniruri sunt nelipsite. Un loc pe care nu l-am văzut, dar de care am auzit numai de bine e Quinta da Regaleira, visul exotic al unui magnat bogat. 

Cum se ajunge în Sintra?
Din Lisabona până în Sintra sunt doar 28 de kilometri, care pot fi parcurși cu mașina, autobuzul sau trenul. Noi am optat pentru tren, o variantă comodă (călătoria durează mai puțin de o oră) și puțin costisitoare (un bilet dus întors costă sub 5 euro). 





















Bănuiesc că numele vă sună familiar și așa ar trebui să fie. Fahrenheit 451 este una dintre cărțile clasice ale genului SF și o distopie aproape reală pe care, până la un punct, o trăim pe pielea noastră fiindcă Bradbury a scris-o speriat de năvala distracțiilor ușoare, de tip mass-media, în viața oamenilor, și de felul în care acestea ne fac să nu mai punem la îndoială lumea și viața ci să o luăm așa cum ne este livrată la televizor, din presă sau, în timpul nostru, de Facebook, și algoritmii de afișare a conținutului. 

Guy Montag este un pompier care se întoarce mulțumit de la muncă. Încă o zi plină, încă câteva cărți arse. În Orașul fără nume în care trăiește, casele au fost de mult ignifugate, așa că și meseria de pompier a fost redefinită - ei nu mai salvează oamenii și lucrurile de la foc ci îl hrănesc cu ceea ce nu mai e necesar umanității - cărțile și, uneori, ciudații care încă se agață de ele. Ideile sunt interzise, mediocritatea  și discursul corect politic asigură o existență liniștită. 

Guy nu știe încă că să fii pompie, însemna altceva odinioară - este mândru de ceea ce face, de costumul lui portocaliu și de indicativul echipei  - Fahrenheit 451 -  temperatura la care arde hârtia. Strada care duce spre casa lui este liniștită, trecătorii rari, așa că nu are cum să nu observe adolescenta care se uită la oameni și lucruri, e interesată de mișcarea frunzelor și de viața vecinului ei. Intră în vorbă cu ea aproape împotriva voinței lui  și continuă să vorbească, dimineață de dimineață și seară de seară, de cîte ori Guy pleacă sau vine de la muncă, vreme de o săptămână. Apoi fata dispare. 

Soția lui, Milie, care trăiește în lumea sclipitoare a Familiei ei, formată din personaje virtuale, vedete de televiziune și de talk-showuri, nu știe nimic de fată sau de lumea exterioară, dacă e să o luăm așa. Nu-și dă seama nici măcar când e atât de disperată și singură încât să înghită, pe nerăsuflate, o supradoză de somnifere. Guy reușește să o salveze, dar îndepărtarea dintre ei și moartea altui proprietar de cărți îl fac să se îndoiască de locul lui în lume. 

Descoperim, treptat, că furase cărți de la incendii, că se împrietenise cu un bătrân profesor de filozofie și că își înțelege din ce în ce mai puțin meseria. Picătura care umple paharul este seara în care este chemat la arderea propriei lui case. Fusese reclamat de soție că deține obiecte ilegale. Se revoltă împotriva șefului, pe care îl omoară, plantează câteva cărți în casa unui alt pompier și reușește să ajungă în pădure. În Oraș, un alt bărbat este omorât, în direct, în locul lui, pentru a le dovedi cetățenilor îngrijorați că sistemul funcționează.

În pădure, Guy întâlnește un grup de bărbați ciudați, proscriși ca și el. Află de la ei că păstrau cărțile în singurul mod care li se părea sigur, în memorie, sperând într-un timp în care umanitatea îți va da seama că are nevoie de ele. 

În zorii primei dimineți în pădure, Guy asistă la distrugerea orașului cu bombe. Războiul, un război de care nimeni în Oraș nu era preocupat sau îngrijorat începuse cu o seară înainte. 

Cartea mi-a plăcut, o văd din ce în ce mai actuală pe măsură ce avem din ce în ce mai puțin timp și ingurgităm, pe nemestecate, tot mai multe informații gata pregătite pentru noi de oameni mai bine sau mai prost intenționați, împrumutând subiectivitatea lor în abordarea oricărui subiect.. 


"― Cît mai multe sporturi pentru toată lumea, spirit de grup, distracţie şi iată că nu mai trebuie să gîndeşti, aşa-i? Organizează, organizează şi superorganizează super-super-sporturi. Mai multe desene animate în cărţi. Mai multe desene. Mintea se hrăneşte din ce în ce mai puţin. Nerăbdare. Şosele pline de lume care merge undeva, undeva, undeva, nicăieri. Refugiaţii benzinei. Oraşele se transformă în moteluri, oamenii, în valuri de nomazi care migrează dintr-un loc în altul, urmînd mareele lunare, rămînînd peste noapte în camera în care tu ai dormit la amiază, iar eu, cu o noapte în urmă.
[...]
― Acum să ne gîndim la minorităţile din civilizaţia noastră, da? Cu cît este mai numeroasă populaţia, cu atît există mai multe minorităţi. Nu călca pe bătătură iubitorii de cîini, de pisici, doctorii, avocaţii, negustorii, şefii, mormonii, baptiştii, unitarienii, chinezii din a doua generaţie, suedezii, italienii, nemţii, texanii, brooklynezii, irlandezii, locuitorii din Oregon sau Mexico. Oamenii dintr-o carte, dintr-o piesă, dintr-un seri­al TV nu sînt făcuţi să reprezinte pictori, cartografi, mecanici din viaţa reală. Cu cît e mai mare piaţa de desfacere, cu atît mai puţin poţi stăpîni controversele, să nu uiţi asta, Montag! Toate mini-minorităţile trebuie menajate. Scriitori animaţi de gînduri rele, încuiaţi-vă maşinile de scris. Asta au şi făcut. Revistele au devenit un amestec agreabil de tapioca cu vanilie. Cărţile, după cum spuneau criticii afurisiţi şi snobi, au ajuns apă de ploaie. Nu-i de mirare că nu s-au mai vîndut, comentau criticii. Dar publicul, care ştia ce vrea, şi-a văzut fără griji de distracţii, lăsînd să supravieţuiască scrierile comice. Şi, bineînţeles, revis­tele sexy tridimensionale. Asta este, Montag. Nu statul a dat dispoziţie. Din capul locului, nu a existat nici o dispoziţie, nici o declaraţie, nici o cenzură, nu! Tehnologia, exploatarea în masă şi presiunea minorităţilor a făcut totul, har Domnului! Astăzi, mulţumită lor, poţi fi fericit în permanenţă, ai voie să citeşti reviste umoristice, vechile jurnale de confesiuni sau de comerţ.
― Bine, dar cum e cu pompierii? întrebă Montag.
― Ah! Beatty se aplecă spre el prin fumul subţire al tutunului de pipă. Ce poate fi mai firesc şi mai lesne de expli­cat? Pe măsură ce şcolile au dat tot mai mulţi alergători, săritori, maratonişti, cîrpaci, pungaşi, tîlhari, piloţi şi înotători în loc de profesori, critici, savanţi şi creatori cu imaginaţie, cuvîntul "intelectual" a devenit, bineînţeles, o insultă, după cum şi merita. Întotdeauna te temi de ceea ce nu cunoşti. Fără îndoială, îţi aminteşti de colegul nostru de şcoală, elevul "strălucit" care recita şi răspundea la cele mai multe întrebări, în timp ce ceilalţi stăteau ca nişte idoli de plumb, detestîndu-l în adîncul sufletului. Nu pe colegul nostru cel deştept îl alegeai după ore drept ţintă a bătăilor şi chinurilor de tot felul? Evident că da. Toţi trebuie să fim la fel. Nu născuţi liberi şi egali, cum spune Constituţia, ci făcuţi să fim egali. Fiecare om trebuie să fie imaginea celorlalţi; atunci toţi sînt fericiţi, pentru că nu există piscuri care să-i înfricoşeze şi cu care să se compare. Aşadar! O carte este o armă încărcată în mîinile vecinului de alături. Arde-o. Împiedic-o să detoneze. Pătrunde în mintea omenească. De unde ştii cine ar putea fi ţinta unui om cu carte? Cît despre mine, eu nu i-aş tolera nici un minut. Aşadar, atunci cînd casele au fost, în sfîrşit, total asigurate împotriva focu­lui, pompierii din întreaga lume(presupunerea ta de aseară a fost corectă) şi-au pierdut utilitatea de odinioară. Li s-a dat o nouă însărcinare, aceea de paznici ai tihnei noastre sufleteşti, exponenţii spaimei noastre explicabile şi justificate de a fi infe­riori: cenzori oficiali, judecători şi executanţi ai sentinţei. Asta eşti tu, Montag, asta sînt şi eu.
[...]
― Trebuie să înţelegi că civilizaţia noastră este atît de vastă, încît nu putem stîrni şi supăra minorităţile. Pune-ţi singur între­barea. Ce dorim în primul rînd în această ţară? Oamenii vor să fie fericiţi, adevărat? Nu asta ai auzit o viaţă întreagă? Toată lumea spune că vrea să fie fericită. Şi nu-i aşa? Nu le dăm în permanenţă o ocupaţie, nu le oferim distracţii? Doar pentru asta trăim, nu? Pentru plăcere, pentru excitarea simţurilor? Trebuie să recunoşti că cultura noastră le oferă din plin aceste lucruri.
― Da.
[...]
― Oamenilor de culoare nu le place Micul negru Sambo. Arde-o. Albii nu înghit Coliba unchiului Tom. Arde-o. Cineva a scris o carte despre tutun şi cancerul la plămîni? Arde cartea. Seninătate, Montag. Tihnă, Montag. Scoate neliniştea din casă. Sau, şi mai bine, arunc-o la crematoriu. Înmormîntările sînt triste şi păgîne? Elimină-le şi pe acestea. La cinci minute după deces, omul se află în drum spre Big Flue, crematoriile deservite de elicoptere de pe tot cuprinsul ţării. La zece minute după moarte, din om nu mai rămîne decît o grămăjoară neagră de cenuşă. Ce să ne mai complicăm cu indivizi cu cavouri? Uită-i. Arde tot, arde orice. Focul e strălucitor şi curat.
[...].
― Alături de noi locuia o fată, spuse el rar. Nu mai este acolo, cred că a murit. Nici nu-mi mai amintesc chipul ei. Dar era altfel. Cum... cum s-a întîmplat?
Beatty zîmbi.
― Ici-colo trebuie să se mai întîmple. Clarisse McClellan? Avem un dosar despre familia ei. I-am urmărit cu atenţie. Ereditatea şi mediul sînt lucruri stranii. Nu te poţi debarasa de toate vechile apucături în numai cîţiva ani. Mediul de acasă poate strica mult din educaţia dată de şcoală. De aceea vîrsta de intrare în grădiniţă s-a redus de la an la an, ca în prezent copiii să fie luaţi aproape din leagăn. Am primit cîteva alarme false în legătură cu familia McClellan, pe vremea cînd locuiau la Chicago. Niciodată n-am găsit vreo carte. Unchiul avea un dosar eterogen; antisocial. Fata? Ea era o bombă cu explozie întîrziată. Familia îi alimentase subconştientul. Sînt convins de asta, din cîte am citit în foaia ei matricolă. Nu voia să ştie cum este făcut un lucru, ci de ce. De aici pot decurge o seamă de neajunsuri. Întrebi de ce se fac o sumedenie de lucruri şi, daca o ţii tot aşa, te trezeşti profund nefericit. Sărmana fată, mai bine că a murit.
― Da, a murit.
― Din fericire, astfel de bizarerii nu apar prea des. Ştim cum să le înăbuşim în faşă. Nu poţi clădi o casă fără lemn şi cuie. Dacă vrei să nu fie construită casa, atunci ascunde cuiele şi lemnul. Dacă vrei ca cineva să nu fie nefericit din punct de vedere politic, nu-i oferi două variante ale aceleiaşi probleme, ca să-l nelinişteşti; oferă-i numai una. Sau, şi mai bine, nu-i oferi nici una. Lasă-l să uite că există război. Dacă statul e ineficient, excesiv de birocratic şi pus pe impozite, mai bine să existe toate aceste neajunsuri decît să-şi facă oamenii probleme pentru ele. Tihnă, Montag. Oferă oamenilor con­cursuri la care pot cîştiga amintindu-şi cuvintele unor cîntece extrem de cunoscute, nume de capitale sau cantitatea de grîu recoltată în Iowa anul trecut. Îndoapă-i cu date inofensive, umple-i cu "fapte" pînă la refuz, să se simtă sufocaţi şi totodată "sclipitori" din punct de vedere informaţional. Atunci vor avea impresia că gîndesc, vor avea senzaţia de mişcare fără a se clinti din loc. Şi vor fi fericiţi, pentru că faptele de acest gen nu se schimbă. Nu le oferi nimic echivoc ca filozofia sau socio­logia, ca să facă legătura între lucruri. De aici li se trage melan­colia. Oricine e în stare să scoată un perete-ecran, ca apoi să şi-l monteze la loc ― ceea ce mai toată lumea poate face în zilele noastre ― e mai fericit decît cineva care se străduieşte să măsoare cu rigla, să cîntărească şi să pună în ecuaţie universul, fiindcă acesta, pur şi simplu, nu se lasă măsurat sau pus în ecuaţie fără a-i da omului sentimentul de animalitate şi sin­gurătate. Eu ştiu cum e, am încercat la rîndul meu, ce dracu'! Aşadar, să vină cluburile şi petrecerile, acrobaţii şi magicienii, temerarii, maşinile cu reacţie, elicopterele-motocicletă, sexul şi heroina, cît mai mult din tot ce are legătură cu reflexul necondiţionat. Dacă drama e proastă, dacă filmul nu-ţi spune nimic, dacă piesa e lipsită de conţinut, înţeapă-mi timpanele cu muzică stridentă. Îmi voi imagina că sînt receptiv la piesă, cînd, de fapt, e numai o reacţie tactilă la vibraţie. Dar puţin îmi pasă. Pur şi simplu, îmi place distracţia.
[...]
― Încă ceva, adăugă Beatty. Cel puţin o dată în cariera sa, pe pompier începe să-l zgîndăre curiozitatea. Oare ce spun cărţile? se întreabă el. Oh, mîncărimea nu trece decît prin scărpinat. Montag, te rog să mă crezi pe cuvînt. La viaţa mea am fost şi eu nevoit să citesc cîteva cărţi, ca să-mi dau seama despre ce e vorba: ei bine, cărţile nu spun nimic! Nimic care să poată fi transmis şi altora sau care să poată fi crezut. Cărţile vorbesc despre oameni care nu există, produse ale imaginaţiei, dacă sînt ficţiune. Iar dacă nu sînt ficţiune e şi mai rău, profe­sorii se denigrează între ei, filozofii urlă unii la alţii. Toţi for­fotesc încoace şi încolo, stingînd stelele şi lumina soarelui. Pînă la urmă rătăceşti drumul."
Ascultați cu atenție oamenii care vă povestesc viața pentru că, neauzită de nimeni, povestea va fi ștearsă din Cartea Lumii când omul va (re)deveni Pământ. 

Dacă poveștile vor fi uitate, îl vom privi cu îngăduința acordată oricărui nebun pe bătrânul care, pe timp de vară, își rade la piele câinii, lăsându-le doar un smoc în vârful cozii și blana groasă de pe gât pentru bucuria de a-i striga prin curte  - ia-uite leu' paraleu - fără să știe că, atunci când se uită în oglindă, bătrânul vede un băiat care tremura de frică pe câmpiile înghețate ale celui de-al Doilea Război și își dorea ca pușca grea, pe care o căra pe umăr, să nu omoare pe nimeni. 

Dacă poveștile vor fi uitate, mai puține fete desculțe vor crede că pot să-l cucerească pe tânărul inginer care le privește insistent din colțul unui restaurant sau să cânte în sălile Conservatorului, unde neam de neamul lor sau opincă din opinca lor, după cum ziceau gurile rele, nu puseseră vreodată piciorul. Fără amintirea venită din trecut, ar rămâne doar morala -și femeia aia... e, știm noi cum sunt ele - nu viața care a curs într-o casă cu biblioteci vechi, din lemn de nuc, printre vacanțe în care Europa și nu numai le-a trecut în goană pe lângă geamurile Fordului lor roșu și bătrânețea senină, atât cât a putut fi.

Dacă poveștile vor fi uitate, sora se va certa cu soră și mama cu fiică pentru pământ, dreptate sau din mândrie, fără să își aducă aminte că ne întoarcem goi și fără gânduri Acasă, la fel cum am venit, însetați de viață, odinioară.