Lisabona, în culori aprinse


De la etajul 7, unde am stat în Lisabona, totul părea încântător, mai ales apartamentul bătrânei pe care am stokerit-o cu noul nostru cumpărat binoclu. Fiecare străduță, fiecare ungher, zid crăpat sau pereche de pantaloni pusă la uscat într-un mod neconvențional în Alfama, trebuia fotografiată căci, deh, și aparatul era nou. Unele poze ieșeau mai bune, majoritatea erau proaste. Am ajuns (și aici) în piața de vechituri a orașului - Feira da Ladra, deși prima noastră experiență (cu cea din Paris) fusese proastă. Ne-am cumpărat chiar o tablă de șah, cu piese cu tot, și un rinocer de lemn. Needless to say că pe prima nu am folosit-o niciodată. Rinocerul stă încă pe o poliță din sufragerie dar, între timp, am reușit să îi rup gâtul. O altă oprire de pomină a fost la masă, prima masă din oraș, unde am mâncat cod (bacalhau) murat, cu aromă de șosete nespălată și ținute în saramură pentru câteva luni, faimoase specialitate locală pe care eu o pot asocia numai cu spaniola supă gazpacho, ca hidoșenie în materie de mâncare. Ne-am plimbat ceva în prima zi în Lisabona. Am căutat, cu disperare, miradores (ex: Santa Lucia), din care să vedem orașul de sus. Întotdeauna lucrurile par mai faine de la distanță sau văzute în întregime, poate de aceea alergăm și noi, turiștii, după locuri aflate la înălțime, de unde să cuprindem totul dintr-o privire. Avem astfel senzația că nu ne-am dat osteneala degeaba să ajungem acolo, că a meritat deranjul, fiindcă acum știm despre ce e vorba și le putem spunde și altora. În Lisabona, nu am ratat niciun prilej pentru a căpăta o imagine de ansamblu: am urcat pe dealuri și în turnuri ruinate sau încă pe deplin funcționale, ne-am dat cu veselul tramvai 28, cel mai vechi din oraș, am filmat coborârea în partea de jos a orașului cu funicularul ăla drăguț, numit Ascensor de Gloria...

Când ne-am săturat de atâta hoinăreală, ne-am oprit pe la Pavilionul Cunoașterii, un muzeu științific interactiv și la Oceanariu. Am aflat (și apoi uitat) cum sunt construite lucrurile, am mers cu bicicleta pe sârmă, după care ne-am delectat admirând pinguini, castori și steluțe de mare. Ambele locuri merită vizitate, atât cu copii (vor fi extaziați), cât și singuri. De la Oceanariu, am traversat estuarul râului Tagus cu telecabina și am ajuns la monumentul lui Vasco Da Gama. E o plimbare faina, mai ales seara, la apus.

În aceeași seară, ne-am delectat cu ginha, un soi de vișinată spaniolă. Aniversam o zi de naștere, dar și, deși nu știam atunci, fuga mea dintr-o situație dificilă. Îmi mai aduc aminte și acum magazinul vechi, cu aer de băcănie și dulapuri înalte din lemn, de unde ne-am cumpărat sticluța magică. Bătrânul proprietar a fost emoționat până la lacrimi când i-am cerut trăscăul cu pricina. Nu ne-a lăsat să plecăm până nu am ciocnit câte un păhăruț cu el și ne-a sfătuit, patern, să nu abuzăm, fiindcă un litru ar putea fi prea mult pentru noi. Avea dreptate, bietul, dar ginha e bună și dulce și numai capetele noastre seci știu cum s-au simțit în dimineața de după.

În ultima zi ne-am întors din nou la mare, de data asta în Belem, pentru a vedea turnul, a vizita biserica Jerónimos, muzeul de corăbii și cel de trăsuri. Nu mi-au rămas prea multe în minte din cele 2 vizite, poate și fiindcă vasele și trăsurile erau bine îngrădite, lipsindu-le astfel componenta de interactivitate pe care o întânisem în Pavilionul Cunoașterii. Apoi am mers să mâncăm natas de belem, niște tartine cu cremă de ou care sunt mândria spaniolilor, și pentru care stai la coadă în fața faimoasei patiserii, Pasteis de Belem, cel puțin o jumătate de oră. Nu știu dacă merită așteptarea, Lisabona e plină de patiserii cu produse delicioase, unde poți servi un mic dejun consistent cu un pateu sărat, unul dulce și o mare cană de cafea cu lapte la câțiva euro, dar pentru experiența turistică, ca să zic așa, și azulejos (faianța albă, pictată cu scenete trasate în albastru, care poate fi întâlnită și în Andaluzia) de pe pereți, patiseria merită văzută.

Ce ar mai fi de văzut?
Ca în orice vacanță, tot ceea ce vi se pare interesant. Orașul e pitoresc în felul lui, pe jumătate decăzut, dar mustind de culoare și viață, albul clădirilor și albastrul râului și al oceanului fac echipă bună iar la o jumătate de oră în jur, sunt câteva orășele care merită văzute: Sintra, Cascais, Estoril... Eu nu am ajuns decât în Sintra, dar cu siguranță m-aș întoarce acolo pentru un pic de dezmăț turistic, la malul Atlanticului.
















































0 comments:

Trimiteți un comentariu