Fahrenheit 451 - Ray Bradbury


Bănuiesc că numele vă sună familiar și așa ar trebui să fie. Fahrenheit 451 este una dintre cărțile clasice ale genului SF și o distopie aproape reală pe care, până la un punct, o trăim pe pielea noastră fiindcă Bradbury a scris-o speriat de năvala distracțiilor ușoare, de tip mass-media, în viața oamenilor, și de felul în care acestea ne fac să nu mai punem la îndoială lumea și viața ci să o luăm așa cum ne este livrată la televizor, din presă sau, în timpul nostru, de Facebook, și algoritmii de afișare a conținutului. 

Guy Montag este un pompier care se întoarce mulțumit de la muncă. Încă o zi plină, încă câteva cărți arse. În Orașul fără nume în care trăiește, casele au fost de mult ignifugate, așa că și meseria de pompier a fost redefinită - ei nu mai salvează oamenii și lucrurile de la foc ci îl hrănesc cu ceea ce nu mai e necesar umanității - cărțile și, uneori, ciudații care încă se agață de ele. Ideile sunt interzise, mediocritatea  și discursul corect politic asigură o existență liniștită. 

Guy nu știe încă că să fii pompie, însemna altceva odinioară - este mândru de ceea ce face, de costumul lui portocaliu și de indicativul echipei  - Fahrenheit 451 -  temperatura la care arde hârtia. Strada care duce spre casa lui este liniștită, trecătorii rari, așa că nu are cum să nu observe adolescenta care se uită la oameni și lucruri, e interesată de mișcarea frunzelor și de viața vecinului ei. Intră în vorbă cu ea aproape împotriva voinței lui  și continuă să vorbească, dimineață de dimineață și seară de seară, de cîte ori Guy pleacă sau vine de la muncă, vreme de o săptămână. Apoi fata dispare. 

Soția lui, Milie, care trăiește în lumea sclipitoare a Familiei ei, formată din personaje virtuale, vedete de televiziune și de talk-showuri, nu știe nimic de fată sau de lumea exterioară, dacă e să o luăm așa. Nu-și dă seama nici măcar când e atât de disperată și singură încât să înghită, pe nerăsuflate, o supradoză de somnifere. Guy reușește să o salveze, dar îndepărtarea dintre ei și moartea altui proprietar de cărți îl fac să se îndoiască de locul lui în lume. 

Descoperim, treptat, că furase cărți de la incendii, că se împrietenise cu un bătrân profesor de filozofie și că își înțelege din ce în ce mai puțin meseria. Picătura care umple paharul este seara în care este chemat la arderea propriei lui case. Fusese reclamat de soție că deține obiecte ilegale. Se revoltă împotriva șefului, pe care îl omoară, plantează câteva cărți în casa unui alt pompier și reușește să ajungă în pădure. În Oraș, un alt bărbat este omorât, în direct, în locul lui, pentru a le dovedi cetățenilor îngrijorați că sistemul funcționează.

În pădure, Guy întâlnește un grup de bărbați ciudați, proscriși ca și el. Află de la ei că păstrau cărțile în singurul mod care li se părea sigur, în memorie, sperând într-un timp în care umanitatea îți va da seama că are nevoie de ele. 

În zorii primei dimineți în pădure, Guy asistă la distrugerea orașului cu bombe. Războiul, un război de care nimeni în Oraș nu era preocupat sau îngrijorat începuse cu o seară înainte. 

Cartea mi-a plăcut, o văd din ce în ce mai actuală pe măsură ce avem din ce în ce mai puțin timp și ingurgităm, pe nemestecate, tot mai multe informații gata pregătite pentru noi de oameni mai bine sau mai prost intenționați, împrumutând subiectivitatea lor în abordarea oricărui subiect.. 


"― Cît mai multe sporturi pentru toată lumea, spirit de grup, distracţie şi iată că nu mai trebuie să gîndeşti, aşa-i? Organizează, organizează şi superorganizează super-super-sporturi. Mai multe desene animate în cărţi. Mai multe desene. Mintea se hrăneşte din ce în ce mai puţin. Nerăbdare. Şosele pline de lume care merge undeva, undeva, undeva, nicăieri. Refugiaţii benzinei. Oraşele se transformă în moteluri, oamenii, în valuri de nomazi care migrează dintr-un loc în altul, urmînd mareele lunare, rămînînd peste noapte în camera în care tu ai dormit la amiază, iar eu, cu o noapte în urmă.
[...]
― Acum să ne gîndim la minorităţile din civilizaţia noastră, da? Cu cît este mai numeroasă populaţia, cu atît există mai multe minorităţi. Nu călca pe bătătură iubitorii de cîini, de pisici, doctorii, avocaţii, negustorii, şefii, mormonii, baptiştii, unitarienii, chinezii din a doua generaţie, suedezii, italienii, nemţii, texanii, brooklynezii, irlandezii, locuitorii din Oregon sau Mexico. Oamenii dintr-o carte, dintr-o piesă, dintr-un seri­al TV nu sînt făcuţi să reprezinte pictori, cartografi, mecanici din viaţa reală. Cu cît e mai mare piaţa de desfacere, cu atît mai puţin poţi stăpîni controversele, să nu uiţi asta, Montag! Toate mini-minorităţile trebuie menajate. Scriitori animaţi de gînduri rele, încuiaţi-vă maşinile de scris. Asta au şi făcut. Revistele au devenit un amestec agreabil de tapioca cu vanilie. Cărţile, după cum spuneau criticii afurisiţi şi snobi, au ajuns apă de ploaie. Nu-i de mirare că nu s-au mai vîndut, comentau criticii. Dar publicul, care ştia ce vrea, şi-a văzut fără griji de distracţii, lăsînd să supravieţuiască scrierile comice. Şi, bineînţeles, revis­tele sexy tridimensionale. Asta este, Montag. Nu statul a dat dispoziţie. Din capul locului, nu a existat nici o dispoziţie, nici o declaraţie, nici o cenzură, nu! Tehnologia, exploatarea în masă şi presiunea minorităţilor a făcut totul, har Domnului! Astăzi, mulţumită lor, poţi fi fericit în permanenţă, ai voie să citeşti reviste umoristice, vechile jurnale de confesiuni sau de comerţ.
― Bine, dar cum e cu pompierii? întrebă Montag.
― Ah! Beatty se aplecă spre el prin fumul subţire al tutunului de pipă. Ce poate fi mai firesc şi mai lesne de expli­cat? Pe măsură ce şcolile au dat tot mai mulţi alergători, săritori, maratonişti, cîrpaci, pungaşi, tîlhari, piloţi şi înotători în loc de profesori, critici, savanţi şi creatori cu imaginaţie, cuvîntul "intelectual" a devenit, bineînţeles, o insultă, după cum şi merita. Întotdeauna te temi de ceea ce nu cunoşti. Fără îndoială, îţi aminteşti de colegul nostru de şcoală, elevul "strălucit" care recita şi răspundea la cele mai multe întrebări, în timp ce ceilalţi stăteau ca nişte idoli de plumb, detestîndu-l în adîncul sufletului. Nu pe colegul nostru cel deştept îl alegeai după ore drept ţintă a bătăilor şi chinurilor de tot felul? Evident că da. Toţi trebuie să fim la fel. Nu născuţi liberi şi egali, cum spune Constituţia, ci făcuţi să fim egali. Fiecare om trebuie să fie imaginea celorlalţi; atunci toţi sînt fericiţi, pentru că nu există piscuri care să-i înfricoşeze şi cu care să se compare. Aşadar! O carte este o armă încărcată în mîinile vecinului de alături. Arde-o. Împiedic-o să detoneze. Pătrunde în mintea omenească. De unde ştii cine ar putea fi ţinta unui om cu carte? Cît despre mine, eu nu i-aş tolera nici un minut. Aşadar, atunci cînd casele au fost, în sfîrşit, total asigurate împotriva focu­lui, pompierii din întreaga lume(presupunerea ta de aseară a fost corectă) şi-au pierdut utilitatea de odinioară. Li s-a dat o nouă însărcinare, aceea de paznici ai tihnei noastre sufleteşti, exponenţii spaimei noastre explicabile şi justificate de a fi infe­riori: cenzori oficiali, judecători şi executanţi ai sentinţei. Asta eşti tu, Montag, asta sînt şi eu.
[...]
― Trebuie să înţelegi că civilizaţia noastră este atît de vastă, încît nu putem stîrni şi supăra minorităţile. Pune-ţi singur între­barea. Ce dorim în primul rînd în această ţară? Oamenii vor să fie fericiţi, adevărat? Nu asta ai auzit o viaţă întreagă? Toată lumea spune că vrea să fie fericită. Şi nu-i aşa? Nu le dăm în permanenţă o ocupaţie, nu le oferim distracţii? Doar pentru asta trăim, nu? Pentru plăcere, pentru excitarea simţurilor? Trebuie să recunoşti că cultura noastră le oferă din plin aceste lucruri.
― Da.
[...]
― Oamenilor de culoare nu le place Micul negru Sambo. Arde-o. Albii nu înghit Coliba unchiului Tom. Arde-o. Cineva a scris o carte despre tutun şi cancerul la plămîni? Arde cartea. Seninătate, Montag. Tihnă, Montag. Scoate neliniştea din casă. Sau, şi mai bine, arunc-o la crematoriu. Înmormîntările sînt triste şi păgîne? Elimină-le şi pe acestea. La cinci minute după deces, omul se află în drum spre Big Flue, crematoriile deservite de elicoptere de pe tot cuprinsul ţării. La zece minute după moarte, din om nu mai rămîne decît o grămăjoară neagră de cenuşă. Ce să ne mai complicăm cu indivizi cu cavouri? Uită-i. Arde tot, arde orice. Focul e strălucitor şi curat.
[...].
― Alături de noi locuia o fată, spuse el rar. Nu mai este acolo, cred că a murit. Nici nu-mi mai amintesc chipul ei. Dar era altfel. Cum... cum s-a întîmplat?
Beatty zîmbi.
― Ici-colo trebuie să se mai întîmple. Clarisse McClellan? Avem un dosar despre familia ei. I-am urmărit cu atenţie. Ereditatea şi mediul sînt lucruri stranii. Nu te poţi debarasa de toate vechile apucături în numai cîţiva ani. Mediul de acasă poate strica mult din educaţia dată de şcoală. De aceea vîrsta de intrare în grădiniţă s-a redus de la an la an, ca în prezent copiii să fie luaţi aproape din leagăn. Am primit cîteva alarme false în legătură cu familia McClellan, pe vremea cînd locuiau la Chicago. Niciodată n-am găsit vreo carte. Unchiul avea un dosar eterogen; antisocial. Fata? Ea era o bombă cu explozie întîrziată. Familia îi alimentase subconştientul. Sînt convins de asta, din cîte am citit în foaia ei matricolă. Nu voia să ştie cum este făcut un lucru, ci de ce. De aici pot decurge o seamă de neajunsuri. Întrebi de ce se fac o sumedenie de lucruri şi, daca o ţii tot aşa, te trezeşti profund nefericit. Sărmana fată, mai bine că a murit.
― Da, a murit.
― Din fericire, astfel de bizarerii nu apar prea des. Ştim cum să le înăbuşim în faşă. Nu poţi clădi o casă fără lemn şi cuie. Dacă vrei să nu fie construită casa, atunci ascunde cuiele şi lemnul. Dacă vrei ca cineva să nu fie nefericit din punct de vedere politic, nu-i oferi două variante ale aceleiaşi probleme, ca să-l nelinişteşti; oferă-i numai una. Sau, şi mai bine, nu-i oferi nici una. Lasă-l să uite că există război. Dacă statul e ineficient, excesiv de birocratic şi pus pe impozite, mai bine să existe toate aceste neajunsuri decît să-şi facă oamenii probleme pentru ele. Tihnă, Montag. Oferă oamenilor con­cursuri la care pot cîştiga amintindu-şi cuvintele unor cîntece extrem de cunoscute, nume de capitale sau cantitatea de grîu recoltată în Iowa anul trecut. Îndoapă-i cu date inofensive, umple-i cu "fapte" pînă la refuz, să se simtă sufocaţi şi totodată "sclipitori" din punct de vedere informaţional. Atunci vor avea impresia că gîndesc, vor avea senzaţia de mişcare fără a se clinti din loc. Şi vor fi fericiţi, pentru că faptele de acest gen nu se schimbă. Nu le oferi nimic echivoc ca filozofia sau socio­logia, ca să facă legătura între lucruri. De aici li se trage melan­colia. Oricine e în stare să scoată un perete-ecran, ca apoi să şi-l monteze la loc ― ceea ce mai toată lumea poate face în zilele noastre ― e mai fericit decît cineva care se străduieşte să măsoare cu rigla, să cîntărească şi să pună în ecuaţie universul, fiindcă acesta, pur şi simplu, nu se lasă măsurat sau pus în ecuaţie fără a-i da omului sentimentul de animalitate şi sin­gurătate. Eu ştiu cum e, am încercat la rîndul meu, ce dracu'! Aşadar, să vină cluburile şi petrecerile, acrobaţii şi magicienii, temerarii, maşinile cu reacţie, elicopterele-motocicletă, sexul şi heroina, cît mai mult din tot ce are legătură cu reflexul necondiţionat. Dacă drama e proastă, dacă filmul nu-ţi spune nimic, dacă piesa e lipsită de conţinut, înţeapă-mi timpanele cu muzică stridentă. Îmi voi imagina că sînt receptiv la piesă, cînd, de fapt, e numai o reacţie tactilă la vibraţie. Dar puţin îmi pasă. Pur şi simplu, îmi place distracţia.
[...]
― Încă ceva, adăugă Beatty. Cel puţin o dată în cariera sa, pe pompier începe să-l zgîndăre curiozitatea. Oare ce spun cărţile? se întreabă el. Oh, mîncărimea nu trece decît prin scărpinat. Montag, te rog să mă crezi pe cuvînt. La viaţa mea am fost şi eu nevoit să citesc cîteva cărţi, ca să-mi dau seama despre ce e vorba: ei bine, cărţile nu spun nimic! Nimic care să poată fi transmis şi altora sau care să poată fi crezut. Cărţile vorbesc despre oameni care nu există, produse ale imaginaţiei, dacă sînt ficţiune. Iar dacă nu sînt ficţiune e şi mai rău, profe­sorii se denigrează între ei, filozofii urlă unii la alţii. Toţi for­fotesc încoace şi încolo, stingînd stelele şi lumina soarelui. Pînă la urmă rătăceşti drumul."

Un comentariu: