Probabil am fost un pic dezamăgită când am reușit (în sfârșit!) să văd Balcicul. Nu de alta, dar crescusem cu imaginea exotică de care vorbeau regina Maria în jurnalele ei și Cella Serghi în Pânza de păianjen - un  soi de vamă cosmopolită înainte de Vamă, un loc ce își vrăjea turiștii cu același farmec simplu care i-a inspirat pe impresioniști atunci când au pictat orășele din Normandia sau Provence:

''Vreo două zile ne-am plimbat prin Balcic dezorientați, înmărmuriți de noutatea și frumusețea peisajului, fără să știm, ieșind din casă, dacă o vom lua la dreapta ori la stânga, spre mare sau spre dealuri. Singurul nostru prieten și călăuza noastră era micul Șaban, unul din cei doi băieți cu fes care ne-au dus geamantanele când am sosit. Când îl întâlneam, pe la șase seara, strigând "Bizlii calde, calde bizlii", cu tava plină de prăjiturele ca niște spume albe, atârnată de gât, îl luam cu noi fiindcă lui Michi îi plăcea să cunoască amănunte precise despre Balcic, să pună tot timpul întrebări ca un copil, să ronțăie bezele și să primească răspunsul exacte.
În felul acesta am aflat că mesele acoperite toate de coroana unui copac al cărui trunchi numărat poate secole e că e cafeneaua lui Ismail, alta cu cerdac, la care te urcai pe o scară dreaptă de lemn e cafeneaua lui Mehmet (în anul următor a făcut schimb cu Ismail) că restaurantele se numesc Elita și Riviera. Dincolo vedeam, printre grădini verzi și dealuri cretoase, câteva vile albe (le găseam, nu știu de ce, misterioase), câteva corturi, de unde ajungeau, din când în când, până la noi, sunete de banjo sau de patefon. Nu-mi venea să spun că e mai frumos ca la Mangalia, dar cu atâta liniște, cu atâta farmec fără nume nu mă mai întâlnisem. Marea era întotdeauna liniștită și albastră, ca un cer senin. Amurgul se lăsa de pe dealurile gălbui în umbre mari. Fâșiile de lumină se plimbau din loc în loc.'' (Cella Serghi - Pânza de păianjen)

Nu mai e nevoie să spun că, între timp, orașul s-a schimbat. Au trecut peste el războiul, foametea, schimburile de populație și comunismul iar după '89 vecinii noștri bulgari au intuit (bine) că turiștii vor umple străzile micuței așezări și s-au organizat ca atare. Pe strada care duce spre grădinile reginei nu te mai poți plimba agale, de braț cu soțul sau amantul, dar poți cumpăra de toate, te poți caza sau poți schimba bani. E musai să schimbi bani de altfel, dacă nu ai leve, fiindcă intrarea în complex se plătește doar cash. Dar o iau înainte cu povestea... să începem cu lucrurile plăcute, fiindcă deși Balcicul nu mai e clubul select al elitei României, care împânzește lumea căutând stațiunea de vară perfectă, rămâne o oprire necesară și plăcută pe harta unui călător.

Regina Maria a iubit mult această zonă, poate și fiindcă îi aducea aminte de Malta cea în care crescuse. Ca o paranteză, merită citite jurnalele ei fie și numai pentru descrierea grădinilor fermecate din La Valletta. Evident sunt multe evenimente și oameni interesanți menționați în aceste cărți, dar mintea mea de copil s-a lipit mai ales de locurile fermecate unde a copilărit regina. Complexul din Balcic e o sinteză a tuturor influențelor exotice care i-au marcat viața, adunate în colajul fermecător numit Art Nouveau. Construit în perioada în care Cadrilaterul a aparținut României, castelul, impropriu numit așa, e format din casa reginei, alintată cuib și alte șase vile, câte una pentru fiecare copil al ei. În parc mai există câteva construcții administrative sau decorative, o capelă, unde i-a fost depusă pentru o perioadă inima, și grădina botanică care, de fapt, ocupă cea mai mare parte a domeniului. Nici nu e de mirare - regina Maria era o englezoaică veritabilă și iubea viața în aer liber. Neavând foarte mult timp la dispoziție, noi am vizitat doar vila ei - construcția cu pereți albi și minaret care se vede în prima fotografie, surprinzător construită într-un stil nepretențios, aș zice chiar auster. Cine locuia aici avea strictul necesar pentru o familie: un living larg și un apartament cu dormitor, baie și salon sus. Nici nu i-ar fi trebuit mai mult pentru că exteriorul este proiectat în așa fel încât viața în aer liber să fie cea care contează. În drumul nostru printre vile (am venit dinspre grădina botanică), am mai dat de o cascadă, terase largi cu vedere la mare, alei pietruite, umbrite de copaci verzi, și bănci primitoare, unde iubitorii de natură își puteau petrece confortabil zilele lungi și toride de vară. 

În total contrast cu oaza de verdeață din domeniul regal, plaja și faleza, aflate la doar câțiva metri de parc, păreau rupte din altă lume, una în care betonul înghite nisipul iar copacii sunt sacrificați fără milă în favoarea hotelurilor fancy dar, surprinzător, goale. Poate într-o zi mai puțin călduroasă, absența oricărei urme de umbră nu m-ar fi deranjat atât de mult, dar în după-amiaza toridă de august în care s-a nimerit să vizităm Balcicul tot ce îmi doream era să ne întoarcem mai repede în campingul nostru de la Krapets, unde corturile și mesele ne erau ascunse de fierbințeala soarelui de vară, sub coroanele unor copaci falnici. 

Prețuri intrare: 8 leve - grădina botanică, 6 leve - vila reginei. Accesul la vilă se poate face fie dinspre grădini, fie de pe faleză.
Cum se ajunge în Balcic? Cel mai convenabil este să mergi cu mașina - orașul se află la doar 64 de kilometri de Vama Veche, dar există și excursii de o zi până acolo, oferite de diferite agenții de turism.























Înainte să înceapă iarna, vreau să vă povestesc și eu despre câteva cărți citite în vara asta.

Pe prima dintre ele o știți deja, am recenzat-o aici fiindcă mi-a plăcut și nu în ultimul rând, am avut timp să scriu despre ea, caci de plăcut mi-au plăcut și altele din listă după cum veți vedea mai jos. Poartă incitantul titlu de Citind Lolita în Teheran și este scrisă de o profesoară de literatura engleză gone bad, adică emigrată din Iran în State. Într-o carte plină de culoare, Azar Nafisi povestește despre dificultățile pe care le întâmpină femeile și bărbații (cu simpatii occidentale) în țara măturată de fundamentalism, literatură, porțile pe care aceasta le deschide și cum trebuie ea interpretată în contextul lumii moderne. Originalitatea cursurilor ei, căci cartea poate fi privită și așa, ca o serie de cursuri legate de scriitori sau opere literare simbolice pentru vremea lor, constă în alăturea comentariilor pe text cu reacțiile studenților lui Azar.

O a doua carte faină de care vreau să vorbesc puțin este Hristos răstignit din nou a lui Nikos Kazantzakis. Poate nu ați auzit de scriitor, dar cu siguranță v-a trecut pe lângă urechi numele celei mai cunoscute cărți a lui, carte ecranizată, de altfel, într-un film de mare succes: Zorba Grecul, pe care și eu voiam să o citesc de mai multă vreme. Ei bine, Zorba stă încă în bibliotecă, neatinsă, pentru că am primit cadou cartea de care vă vorbesc acum. Deși subiectul pare, la prima vedere, greu digerabil: o comunitate de țărani, din Grecia, pune în scenă Patimile lui Hristos cu ocazia Paștelui, felul în care scriitorul își construiește povestea te prinde repede. Cititorul intră într-o lume plină de culoare în care nu pare neobișnuit ca simpli locuitori ai satului să joace rolul personajelor biblice. În fond viața lor nu s-a schimbat prea mult de pe vremea scrierii Noului Testament. Ce e neobișnuit e felul în care împărțirea rolurilor le influențează viața țăranilor, îndemnându-i ca, prin exemplul personal, să se ridice sau să coboare la înălțimea morală a celor pe care îi reprezintă. Conflictul dintre credința prin vorbe și cea prin fapte apare când întreaga comunitate este pusă în situația de a-și împărți avutul cu niște pribegi iar cei care se opun din toate puterile sunt mai ales boierii, în frunte cu preotul. Până la urmă sceneta devine realitate în viața reală. Manolios, pastorul care trebuia sa îl impersoneze pe Hristos este omorât de săteni în biserică pentru că îndrăznise să ii susțină pe venetici. O carte crudă, dar necesară pentru a înțelege cum se petrec, de obicei, lucrurile.



Voiam de multa vreme sa citesc Dinți albi a lui Zadie Smith. La început, mă intriga titlul, mai apoi am devenit interesată de carte aflând că scriitoarea avea doar 26 de ani când a publicat-o, 21 când se pare că a primit un avans imens pentru a o scrie. Spre lauda ei, tinerețea nu se simte in vocea povestitoarei, care vorbește pe tonul unui om matur ce cunoaște bine dezamăgirile cu care te lovește trecerea timpului și scrie bine despre ele. Mai mult decât atât, romanul dovededeste că scriitoarea s-a documentat in legătură cu multiple aspecte: al doilea război mondial, tipuri de organizații extremiste, baruri dubioase, nebunii Londrei, dar mai ales viața de emigrant la a doua generație și de metisă pe care, fără îndoială, a trăit-o pe propria sa piele, căci Dinți Albi este o saga despre familie și origini.

'If religion is the opiate of the people, tradition is an even more sinister analgesic, simply because it rarely appears sinister. If religion is a tight band, a throbbing vein, and a needle, tradition is a far homelier concoction: poppy seeds ground into tea; a sweet cocoa drink laced with cocaine; the kind of thing your grandmother might have made.''

''Greeting cards routinely tell us everybody deserves love. No. Everybody deserves clean water. Not everybody deserves love all the time.''

Câștigătorii lui Julio Cortazar, primul roman al scriitorului, este diferit de ceea ce am citit până acum de la Cortazar, dar prefigurează, totuși, înclinația lui spre fantastic evidentă în lucrările mai mature. Partea cea mai consistentă a cărții o constituie studiul sociologic al unui grup de oameni foarte diferiți aduși împreună în spațiul strâmt al unui vas de croazieră ,cu ocazia câștigării unui premiu la loterie. Atmosfera fantastică caracteristică nuvelelor lui, despre care am mai scris aici și aici, este evidentă încă de la început prin secretul care înconjoară îmbarcarea pe vas, destinația și echipajul. Călătorii nu au, de la bun început acces la pupă, ceea ce creează un conflict care duce la încheierea croazierei după numai trei zile. Dar mai multe veți afla citind romanul... 

''Dar el sosise mult prea târziu și nimic nu va putea opri pe Paula să schimbe cu Raul o privire plină de înțelesuri în legătură cu orice, o privire care ar putea fi un concert în sala va Wagneriana, un asfințit în Mar del Plata, un capitol din William Faulkner, o vizită la mătușa Matilde, o grevă studențească, în fine, orice care s-a petrecut fără Carlos Lopez, petrecut în vreme ce Carlos Lopez ținea aur la anul IVB sau se plimba pe strada Florida sau făcea dragoste cu Rosalia, ceva străin, ca motoarele mașinilor de curse, ca plicurile în care se păstrează testamente, ceva dincolo de sine și de raza sa vizuală. Și totuși va fi aceeași Paula, tot Paula va fi și cea care va dormi în brațele Sale și pe care o va face fericită. Atunci gelozia față de trecut, care i se păruse la personajele lui Pirandello și Proust un fel de amestec de convenție și impotență pentru a realiza adevăratul prezent, ar putea deveni realitate. Mâinile lui vor cunoaște fiecare moment din trupul Paulei, iar viața îl va amăgi cu vaga iluzie a prezentului pe care o dau orele, zilele sau lunile care vor trece până ce Raul sau altcineva va reveni  până o să apară o mamă, un frate sau un fost coleg ori o foaie rătăcită între paginile unei cărți, o însemnare într-un carnet, până ce - lucru foarte periculos - Paula o să facă un gest mai vechi, încărcat de semnificație și totuși de pătruns, sau va face o aluzie la orice, dintr-un alt timp, la trecerea prin fața unei case sau când se va uita la un chip ori la un tablou. Dacă într-o bună zi se va îndrăgosti cu adevărat de Paula , pentru că acum nu era îndrăgostit ( acum nu sunt îndrăgostit, se gândi el, acum vreau doar să mă culc cu ea, să trăiesc cu ea și să fiu lângă ea), atunci îi va arăta adevărata lui față oarbă, va proclama spațiul trecutului ca fiind de nepătruns, spațiul unde nu încap mâinile și cuvintele, spațiul unde e inutil să arunci cu piulițe în puntea de comandă, fiindcă nu o să își atingă scopul, unde orice pas este blocat de un zid de aer și unde orice sărut primește drept răspuns insuportabila ironie a oglinzii.''

Junot DiazSufocare - este o colecție de 10 povestiri cu tendințe autobiografice, dominate de tema tatălui absent și / sau abuziv, a fratelui mai mic și a sărăciei din Republica Dominicană sau din cartierele de emigranți din State. Imagini plastice, dar nu foarte atractive, povești care m-au prins, dar nu m-au făcut să îmi doresc să sar imediat la următoarea carte a lui Diaz. Poate pe nemeritate, dar, na, ca de obicei gusturile nu se discută, această carte ocupă ultimul loc în micuțul meu top personal.

Dacă în ultimul articol despre Stockholm  povesteam un pic despre insulele pe care este clădit orașul, acum e momentul să ieșim în larg cu o excursie în arhipelagul extins. După cum povesteam în articolul anterior, arhipelagul are cam 30 000 de mii de insulițe și a apărut oarecum recent - există dovezi scrise că a căpătat forma actuală la începutul perioadei vikinge - ca urmare a ridicării pământului după topirea ghețarilor din ultima perioadă glacială.


Cred că vara și toamna, cel puțin, Stockholmul și împrejurimile lui au darul de a vindeca mintea. Albastrul apei, verdele pădurilor de pin și zecile, sutele de cabane din lemn vopsite în culori tari sau pastelatate (roșu, ocru, galben, albastru), pe care le-am văzut pe insulițele pe lângă care am trecut, nu au cum să nu îți facă poftă de viață. Căsuțele ăstea sunt, din câte am înțeles, reședințele de vară ale locuitorilor capitalei și, la fel ca oamenii, nici că pot fi mai diferite una de alta. Poți vedea cabine de 3 metri pătrați cu două paturi suprapuse pe un perete și o masă cu câteva scaune în mijloc sau vile cu două trei etaje cățărate pe stânci, stăpânind insule private. Aproape toate au un ponton unde se odihnește o barcă cu motor. E un peisaj în care m-am simțit liniștită și oarecum încrezătoare în viitor. Nu știu dacă era de vină toamna, aerul Balticii sau pur și simplu frumusețea orașului.

Revenind la arhipelag, probabil am fi putut face o excursie mai profitabilă, spre exemplu, am fi putut încerca să ajungem în Utö, altă insulă vizitabilă sau poate, dacă ne-am fi trezit mai de dimineață, am fi putut petrece mai mult timp aici, în Svartsö, pentru ca apoi să ne oprim și în Vaxholm, unul din cele mai mari orașe din arhipelag în afară de Stockholm. S-ar fi putut face multe, dar va exista și o dată viitoare, ne amăgim adesea... Pentru prima și ultima dată când am ajuns în arhipelagul Stockholm, am optat pentru o călătorie dus întors, de 3 ore, cu vaporul până în Svartsö, o insuliță aproape în întregime agricolă, locuită de câteva zeci de oameni și de ceva mai multe oi. Cele două ore pe care le-am petrecut la destinație ne-au ajuns pentru o plimbare dus-întors până la un luminiș în mijlocul pădurii, pe malul unui lac, unde ne-am mâncat prânzul adus la pachet. Insula este rurală și, probabil, singurii locuitori permanenți sunt crescătorii de oi. Ca un amănunt interesant, nu prea am văzut mașini ci doar ATV-uri și ceea ce părea o mașinuță electrică.

Ziceam mai devreme că am fi putut avea o zi mai plină din punct de vedere turistic. Pe de altă parte, ce-ar mai fi fost de văzut, atâta vreme cât nu convingeam niciun localnic să ne invite în casa lui (vaai, ce-aș fi vizitat una dintre casele ălea de lemn viu colorate) și să ne povestească cum stă treaba pe la ei? Tot străini am fi rămas. Așa cum a fost, ne-am mulțumit să ne bucurăm de frumusețea calmă a naturii toamna.

Cum am ajuns în arhipelag?

Noi am călătorit cu unul din feriboturile Stromma și un bilet dus întors a costat, în septembrie 2015, în jur de 120 de coroane. Câteva detalii în privința insulelor de vizitat în arhipelag găsiți aici. E de menționat că dacă nu aveți prea mulți bani de irosit, ar fi bine să vă luați prânzul la pachet, pentru că prețurile pe insule sunt mai mari decât în Stockholm, dacă se poate așa ceva.

Călătoria cu vaporul































Insula