Neil Gaiman, unul dintre autorii care m-au însoțit de-a lungul anului 2016

Am stat, m-am gândit și m-am răzgândit - nu voi vorbi despre 2016 și nici nu îmi voi face planuri pentru 2017. Dacă am învățat ceva în ultimii ani este că planurile punctuale și dorințele mărețe trebuie privite întotdeauna cu o urmă de rezervă, chiar sau mai ales la început de an. Până la urmă nu se știe niciodată ce ne rezervă viitorul. Voi scrie, în schimb, despre unul dintre autorii descoperiți în 2016. Am citit mai puțin ca de obicei, poate și fiindcă m-am întors la un job stabil, stres și iluzia că munca mea e importantă. Sper, deși nu prea pare, că 2017 va fi mai bun din punctul ăsta de vedere. Cu toate acestea, cred că orele petrecute în compania scriitorului de care voi vorbi mai jos au fost un timp câștigat pentru mine, așa că vi-l recomand și vouă. 

În ultimii trei ani, de când am descoperit literatura realistă, serioasă așadar, am renunțat la a citi cărți încadrate în categoria fantasies pentru că majoritatea nu se mai ridicau, pur și simplu, la înălțimea standardelor de scriere cu care mă obișnuisem în lunile în care hrana mea literară fusese formată exclusiv din autori de short stories premiați. Evident, nu citisem tot ce există în domeniu iar Neil Gaiman, peste care am dat din întâmplare, a fost o surpriză foarte plăcută. Am intrat în universul lui, la începutul primăverii, cu Zei Americani și am  terminat 2016 citind Neverwhere (care ar însemna, cred, tradus Tărâmul de nicăieri). Zeii Americani m-au captivat, în primul rând, prin originalitatea ideii - cum ar fi dacă credințele și personajele religioase capătă putere prin simplul fapt că un număr foarte mare de oameni le dedică timp și speranță iar pe măsură ce obiceiurile se schimbă și apar noi idoli, vechii zei se cufundă în uitare și mizerie? În povestea lui Gaiman, ființele mitice ale Americii sunt vii, atât cele vechi, aduse de emigranți cu secole în urmă, cât și noile superputeri planetare născute din tehnologie și, între cele două tabere, se pregătește o confruntare pe viață și pe moarte. Și Neverwhere este populată de creaturi magice, dar acestea sunt mai, degrabă, emanații ale orașului, în acest caz Londra, sub care se găsește un tărâm fascinant populat de ființe bizare, pe jumătate oameni, pe jumătate vrăjitori, în care șoarecii sunt respectați ca zei și serviți de cei care vorbesc șoriceasca iar viața funcționează după reguli stricte, a căror logică scapă locuitorilor orașului de deasupra. 

Dincolo de povești, pe care eu, ca adult iubitor de magie, le-am găsit fascinante, ceea ce m-a ținut în priză de-a lungul cărților acestora. este și felul poetic și, totuși, adânc conectat la realitatea umană în care Gaiman scrie:

All we have to believe with is our senses: the tools we use to perceive the world, our sight, our touch, our memory. If they lie to us, then nothing can be trusted. And even if we do not believe, then still we cannot travel in any other way than the road our senses show us; and we must walk that road to the end.

There are stories that are true, in which each individual tale is unique and tragic, and the worst of the tragedy is that we have heard it before, and we cannot allow ourselves to feel it too deeply. We build a shell around it like an oyster dealing with a painful particle of grit, coating it with smooth pearl layers in order to cope. This is how we walk and talk and function, day in, day out, immune to others' pain and loss. If it were to touch us it would cripple us or make saints of us; but, for the most part, it does not touch us. We cannot allow it to.

People believe, thought Shadow. It's what people do. They believe. And then they will not take responsibility for their beliefs; they conjure things, and do not trust the conjurations. People populate the darkness; with ghosts, with gods, with electrons, with tales. People imagine and people believe: and it is that belief, that rock-solid belief that makes things happen.

(American Gods)

And I wanted to talk about the people who fall through the cracks, to talk about the dispossessed - using the mirror of fantasy, which can sometimes show us things we have seen so many times that we never see them at all - for the very first time.

Richard had originally imagined London as a gray city, even as a black city, from pictures he had seen, and was surprised to find it filled with color. It was a city of red brick and white stone, red buses and large black taxis (which were often, to Richard's initial puzzlement, gold or green, or maroon), bright red postboxes, and green grassy parks and cemeteries.
It was a city in which the very old and the awkwardly new jostled each other, not uncomfortably, but without respect; a city of shops and offices and restaurants and homes, of parks and churches, of ignored monuments and remarkably unpalatial palaces; a city of hundreds of districts with strange names - Crouch End, Chalk Farm, Earl's Court, Marble Arch - and oddly distinct identities; a noisy, dirty, cheerful, troubled city, which fed on tourists, needed them as it despised them, in which the average speed of transportation through the city had not increased in three hundred years, following five hundred years of fitful road widening and unskillful compromises between the needs of traffic, whether horse-drawn or, more recently motorized, and the needs of pedestrians; a city inhabited by and teeming with people of every color and manner and kind.

But the most important thing to understand is this: all things want to open. You must feel that need and use it. 

(Neverwhere)



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...