Hoinăreli prin Paris

Pain au chocolat, turnul Eiffel, muzee, shopping, o plimbare romantică pe Sena. Ce-ţi poţi dori mai mult?

Malta

O insulă fantastică, unde nu ai timp să te plictisești :)

Pompei(i)

Cum erau casele romanilor, cum erau străzile sau barurile lor, ce mâncau, cum îşi petreceau timpul?

București

Un oraș care nu ascunde nimic la prima vedere și poate tocmai de aceea aflu mereu lucruri noi despre el.

Irlanda şi frumusețile ei

O ţară de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Danemarca

Mi-am dorit să ajung, de ziua mea, într-o țară nordică. Mi-a plăcut atât de mult încât voi reveni.

România

Mereu surprinzătoare. Din ce în ce mai des, plăcut.

Muzeul corăbiilor vikinge din Roskilde și castelul lui Hamlet

Se cerea să ieșim un pic din capitala Danemarcei, fie doar și până în greater Copenhaga area, așa cum spuneau biletele de o zi pe care ni le-am luat. Am dat vreo 80 de lei de persoană pe ele (nu îmi mai aduc aminte prețul exact în coroane pentru că în această excursie am plătit totul cu cardul) și timpul ne-a ajuns fix pentru a vizita Roskilde și a petrece seara în Helsingør, orașul lui Hamlet. 


Călătoria între Copenhaga și Roskilde durează în jur de 25 de minute și gara este destul de aproape de centru. Noi ne-am dus acolo foarte entuziasmați la gândul că vom vedea Muzeul Corăbiilor Vikinge, 5 vase care fuseseră scufundate pentru a apăra fiordul de invadatorii norvegieni prin secolul XI. Muzeul nu e cine știe ce, nici ca prezentare, nici ca povești istorice (mie, personal, mi-a plăcut mult mai mult cel pe care l-am văzut în Dublin), dar amatorii de senzații extreme pot rezerva o plimbare cu una dintre bărcile reconstruite prin golf sau pot vedea, pe viu, cum cercetătorii încearcă să recreeze corăbiile folosind tehnologiile de atunci. Altfel, orășelul este fain, curat și frumos colorat, cu case înconjurate de peluze largi și parcuri în care poți să lenevești în voie. Se mai poate zăbovi pentru o masă (prețurile sunt mai mici ca în Copenhaga), ca să vizitezi catedrala veche de aproape 300 de ani sau pentru a studia mai atent gara, și ea cea mai veche din Danemarca.


Spre seară am luat trenul până în Helsingør. La ieșirea din gară, ne-au întâmpinat statuile Ofeliei și a lui Hamlet. Castelul se închisese deja dar l-am fotografiat din toate părțile și ne-am plimbat prin parcul din jur, Apoi, am dat o raită prin orășel unde voyeurii din noi s-au bucurat să arunce o privire în intimitatea căminelor daneze pe care puțini se oboseau să le ascundă cu draperii.

Roskilde 








 Helsingør









Paris - Fragmente de jurnal: Muzeul Modei și muzeul de Arhitectură

2 octombrie 2014

Am văzut muzeul modei - palatul Galliero, de fapt o expoziție legată de moda anilor '50. Ideea principală era și aici vorbesc din amintiri fiindcă nu aveam voie să facem poze că modiștii, mai toți bărbați (Balmain, Yves Saint-Laurent, Balenciaga, etc) au reinventat femeia. După perioada de criză din timpul războiului și de imediat după, era necesară o reîntoarcere la lux. Din păcate, zic eu cel puțin, aceasta s-a dovedit dureroasă pentru femei. Au reapărut corsetele, fustele cu multe jupoane, mai precis țoalele greoaie care ne făceau mai mult obiecte decorative decât oameni. A fost nevoie ca Coco Channel să se întoarcă în lumea modei pentru ca femeile să redescopere beneficiile simplității. E adevărat, și rochiile celorlalți erau drăguțe dar mergeau mai degrabă spre ideea de operă de artă decât spre veșmânt și mi s-a părut că am dat 6 euro degeaba, fiindcă simpatia mea pentru Coco a rămas nezdruncinată. Probabil că și doamnele acelea sclivisite care comentau materialele, broderiile și cusăturile cu ochi de cunoscător nu ar renunța la hainele lor comode pentru a se reîntoarce la femeia păpușă a anilor '50.

Cu totul altceva a fost muzeul de arhitectură (palatul Chaillot - Trocadero). Intrarea costă 8 euro dar aici am simțit că exponatele mă interesează mai mult. De la dantelăriile vechilor biserici gotice, reconstruite (sau aduse) în întregime în sălile spațioase ale muzeului care m-au făcut să mă gândesc la răbdarea, priceperea și dăruirea sculptorilor de acum 1000 de ani, la ansamblele arhitecturale moderne și stațiunile de vacanță apărute mai ales după ce a fost legalizat concediul, la locuința marseilleză a lui Le Corbusier, o casă ca un fagure, comunistă pentru o est-europeancă ca mine dar, de ce nu, perfect integrabilă într-un viitor în care oamenii nu mai gătesc în bucătăria proprie ci primesc produsele prin fanta din dreptul ușii, totul merită văzut, apreciat, disecat.



































Noaptea de Sânziene - Mircea Eliade

sursa
Şi azi tot despre cărţi o sa vorbesc că tot nu am ceva mai interesant de spus. Povestea de care voi scrie în continuare e cu Eliade şi a lui noapte de sânziene. E a doua oară când citesc cartea asta. Prima dată nu am fost destul de tenace să o duc până la capăt aşa că am rămas cu restanţe la epilog. După doi ani de pauză a trebuit să o iau cu începutul ca să mă prind despre ce e vorba la sfârşit. De data asta nu a fost necesară o insistenţă prea mare. Ce pot să zic? Drumul zilnic de două ore cu metroul face minuni pentru cultura mea generală chiar şi în cazul unor bucăţi mai grele de literatură, căci da, Noaptea de Sânziene nu e în nici un caz un roman simplu de digerat. În cele 500 şi ceva de pagini, autorul te plimbă prin Timp şi Spaţiu, Istorie şi Filozofie dar şi prin bucăţi cuprinzătoare de viaţă omenească – viaţa personajelor prinse în spectacolul cărţii. Romanul vorbeşte despre o perioadă istorică agitată: anii 1936 – 1948, vreme de intense tulburări sociale şi schimbări radicale de regim politic: mişcarea legionară, războiul, intrarea ruşilor în Bucureşti şi primele semne ale comunismului. Personajul principal sau, mai bine zis, unul dintre personajele principale în care îl putem îndeobşte identifica pe Eliade şi zbuciumul său este Ştefan Viziru, un tânăr economist obsedat de problema evadării din Timp. Ştefan are o situaţie profesională şi financiară înfloritoare: provine dintr-o familie înstărită, are o slujbă bună (la care se pricepe) în Ministerul Economiei şi este însurat cu o femeie frumoasă: Ioana. Acesta nu este însă decât un aspect al vieţii lui – cel public în care trăieşte şi îşi face datoria de om obişnuit.

“Eu am nevoie de o odaie a mea, în care să mă pot închide din când în când fără să mă ştie nimeni.” zice Ştefan Viziru şi eu tind să-i dau dreptate. Cu toţii avem nevoie, din când în când, de timp şi spaţiu doar pentru noi. Odaia lui este, de fapt, camera Sambo, “un spaţiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita, apoi, toată viaţa.” Obsedat de problema ieşirii din Timp şi Istorie el crede, o vreme, că va reuşi să facă asta devenind Sfânt – adică iubind cu aceeaşi intensitate pe toţi oamenii. Astfel îşi explică pasiunea pentru cele două femei din viaţa lui: soţia, Ioana, şi Ileana Sideri, fata pe care o întâlneşte întâmplător, plimbându-se prin pădurea din Băneasa, într-o seară de Sânziene.

În paralel, Ştefan este obsedat de un tip pe care îl cunoaşte într-o seară ascultând discuţia din camera de hotel vecină cu a lui. Spiridon Vădastra are un ochi de sticlă şi îi lipsesc două degete de la mâna dreaptă. Din aceste motive este complexat în preajma femeilor şi consideră că multe drumuri i-au fost inchise, deci nu se poate bucura de succesul pe care îl merită. Pentru a reuşi în viaţă este dispus să apeleze la aproape orice tertip. El îi poartă o stimă enormă doamnei Zissu, femeia care l-a iniţiat în dragoste. Ştefan, la rândul său, ajunge obsedat de această femeie şi caută firul poveştii ei ani la rând.

Un alt personaj însemnat este Biriş, prietenul lui Ştefan şi profesor de filozofie. Biriş crede că, spre deosebire de alte meserii, scrisul te confiscă pe dinăuntru, obligându-te să iei o pauză de la viaţă în timpul creaţiei. O idee interesantă pe care o susţine este compararea oamenilor cu organele corpului: “sunt oameni care se comportă întreaga lor viaţă ca un organ; ca un ficat, bunăoară, sau ca un rinichi, ca un stomac, ca un sex, ca un creier. Ia, de pildă, omul care se comportă ca un stomac, care se situează în lume şi în istorie prin perspectiva unui stomac. Nu trebuie confundat, cum ar părea la prima vedere, cu un om căruia îi place să mănânce şi să digere. Existenţa lui însăşi fiind identificată cu comportamentul unui stomac, el ar putea să aibă sau să nu aibă pasiunea digestiei alimentare; dar în orice caz, existenţa lui istorică va fi redusă la digerarea propriului său Univers. Faţă de Univers, acest om se va comporta ca un stomac: va încerca să-l digere, să-l despartă în materii grase şi nutritive, să dozeze sucurile de care are nevoie, să elimine toxinele etc. Cu totul altul va fi comportamentul unui om-rinichi: el îşi va filtra Universul; viaţa lui va fi redusă numai la această funcţiune de a despărţi lichidele, de a le filtra...“

Biriş are tuberculoză şi o iubeşte pe Cătălina, o actriţă care anunţă în fiecare an că se va sinucide la o dată fixă. Cătălina nu-i împărtăşeşte dragostea; ceea ce simte pentru el este mai degrabă o mare prietenie. Cu toate acestea, din oboseală şi teamă pentru starea lui, ajunge să-i cedeze. Biriş moare în camera de tortură, prins fiind când încerca să fugă din ţară. Prin reducere la absurd (căci în cărţile lui Eliade absurdul mitic devine posibil), Cătălina, trista păpuşă blondă, moare chiar la data “aleasă” de ea cu mult timp în urmă.

Ştefan doreşte să rămână în afara Timpului, aşadar să iasă din Istorie. Nu reuşeşte să facă asta: adăpostind un tânăr legionar devine complice şi este trimis în lagărul din Miercurea Ciuc. Mai târziu viaţa îi va da o nouă lovitură, amintindu-i că e muritor şi supus Timpului: soţia şi băiatul lui mor în timpul unui bombardament.

Moartea îl găseşte împreună cu Ileana – înlănţuiţi pe vecie în faţa eternităţii. De fapt Ştefan trăise o viaţă furată luându-i logodnica (Ioana) lui Ciru Partenie, scriitorul care îi semăna atât de mult. Din acest motiv îşi pierduse adevărata ursită – pe Ileana, fata întâlnită în magica noapte a Sânzienelor. La rândul său, Partenie fusese damnat din cauza acestei asemănări: murise fiind confundat cu Ştefan.

Ronda

5 octombrie 2011
Am vizitat Ronda într-o excursie de o zi din Malaga. Am plecat cu autobuzul de ora 1, biletul a costat vreo 9 euro și călătoria a durat 2 ore. Pentru cine nu știe, Ronda este unul dintre faimoasele pueblos blancos din Andalucia, orașe în care majoritatea clădirilor sunt văruite cu alb și arată excepțional pe fundalul cerului aproape mereu albastru. Ronda e construită deasupra unei prăpăstii, cu cartiere de ambele părți, legate între ele prin 3 poduri: puente arabo, romano și nuevo. De fapt, podurile acestea și un drum panoramic în buza văii sunt principalele atracții ale locului, deci o excursie de o zi e mai mult decât suficientă pentru a admira priveliștea, a face o plimbare pe străduțele înguste și în pantă ba chiar pentru a vizita arena de coride, cea mai veche din Spania. Mie mi-a plăcut mult orașul - aerul e nițel mai rece, ceea ce e mare lucru într-un climat călduros ca cel din Andalucia, clădirile sunt pitorești și nici mâncarea nu e rea.




























Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...