Azorel

sursa
Știind că a trecut ceva vreme de când ultimii câini cu covrigi în coadă au fost văzuți alergând pe străzile orașului, am luat o pană de gâscă cu vârful tocit și, profitând de o pauză din lucrul de-acasă, am desenat unul pe coada lui Azorel, maidanezul blocului, deși vecinele care se soreau în parcul de jucărie, mă asurziseră cu văicărelile lor despre niște fleacuri. Cum adică, un câine cu covrig în coadă e împotriva naturii și nu ar trebui să intervin în ordinea universală a lucrurilor? Am mototolit în palme punga de pânză pe care scria „Încotro?” și am pornit spre piață, trecând încet printre mașinile care se împingeau una într-alta pe marginea vărgată a trecerii de pietoni. La colțul străzii, vântul s-a prelins pe lângă mine și m-a mușcat de umăr, împingând fără încetare din spate o factură de la Enel și un ambalaj sfâșiat de Rom cu Lapte. Pe tarabele de ciment cu acoperișuri verzi, salatele, roșiile, ardeii, dovleceii, strugurii și portocalele dansau bete sub razele soarelui pe care nu îl mai simțiseră de două zile, ba chiar, cuprinsă de un entuziasm vecin cu nebunia, o salbă întreagă de roșii cherry s-a dezechilibrat și mi-a sărit în sacoșă. Le-am plătit zâmbind amuzată la vederea feței vânzătoarei – se înroșea tot mai mult, devenea una cu marfa ei - și apoi m-am dus, fără să vreau, câțiva pași mai încolo, atrasă fără putință de scăpare de parfumul căpșunilor care mi-a umplut nările, s-a dus în creier și a coborât încet spre cerul gurii. Se foiau și ele în caserolele de plastic dar cu bună cuviință, nu ca suratele nebune de mai devreme. Mi-au zâmbit timid atunci când le-am atins cu vârfurile degetelor pielea poroasă și bătrânul negustor grizonat mi-a spus că le-a stivuit anume în colțul mai umbrit al mesei, ca să fie cuminți. Pe aleea dintre magazinele cu de toate și măcelărie, o țigancă bătrână, așezată pe o ladă de lemn pe jumătate putrezită, a sărit în fața mea și mi-a băgat sub ochi o pungă cu urzici. Am înghițit în sec când i-am spus că nu le vreau, nu de alta dar nu mi-am gătit niciodată urzici verzi singură fiindcă mama știe cum să le facă cel mai bine, cu ouă ochiuri, proaspăt luate din cuibar, și urzici din curtea casei, nu de lângă poarta cimitirului. În fața băncii, bătrâna știrbă, îmbrăcată într-un cojoc de piele-ntoarsă, își desfășurase pe o păturică marfa. 
− Toate ie bune! Toate ie de inox, nu de tablă!, striga ea, fluturând pile de unghii și forfecuțe înspre doamna îmbrăcată bine, care se oprise nehotărâtă alături.
Cheia de la ușa blocului se încăpățâna să nu intre în broască dar un bătrânel cu ochi albaștri, îmbrăcat în verde, care mergea în zig-zaguri, mi-a deschis-o din interior. Apărut de nu se știe unde, Azorel a trecut pe lângă picioarele mele, a urcat scările și apoi s-a întors spre mine și m-a chemat nerăbdător, cu un lătrat gutural. Covrigul din coadă crescuse și se rumenise în bătaia soarelui – arăta ca proaspăt ieșit din cuptor. Câinele a mai lătrat o dată și a început să dea târcoale ușii de la subsol, mirosind cimentul rece de lângă prag și împingând-o cu botul. Nu a reușit să o deschidă așa că l-am ajutat, deși nu aveam prea mare încredere în judecata lui, ba chiar mă temeam că ne va băga în belele. Scările întortocheate care duceau în burta plină de țevi a blocului erau iluminate de lămpi în formă de lalea, dar treptele prăfuite nu mai simțiseră demult atingerea tămăduitoare a unei mături. A trebuit să-mi croiesc drumul cu grijă printre cutii de carton purtând eticheta „Fragil”, ghidată doar de lătratul vesel al lui Azorel. Un birou imens, scufundat sub mormane de dosare albastre, roșii, verzi și galbene mi-a tăiat calea.
− Prima ușă pe dreapta! a strigat bătrâna care stătea pe un jilț larg, de piele, în spatele biroului, jucându-se cu câinele.
Azorel i se suise pe genunchi și, cu ochii închiși și limba atârnând de-un cot, se lăsa mângâiat fără să protesteze. Femeia avea părul roșu, pielea zbârcită, brațe subțiri și degetele pline de inele.
− Mai ești aici? a zis mai moale, deschizând niste ochi incolori care îi acopereau jumătate din față.
M-am cutremurat și am pornit repede mai departe, înjurând în gând câinele și pe mine, pierde-vara care crezuse că un covrig în coadă îl va face personaj de poveste. Prima ușă la dreapta, de fapt singura pe care o puteam vedea, era lucrată din scoarță de copac și purta numele meu pe ea. În stânga ei, rezemată de țevile umede ale subsolului, am văzut o măsuță albă pe care stăteau îngrămădite un ursuleț galben, într-un du-te vino perpetuu, din a cărui burtică tivită cu alb se auzea un ding-dong de cutie muzicală, păpușa – infirmieră pe care o uitasem în grădina cu zarzavaturi a bunicii, o cutie de catifea roșie în care era inelul de logodnă al mamei - un lanț de argint, ros și îndoit de dinții mei în creștere - și alte câteva obiecte pe care nu știam de unde să le iau.
− Să nu pui mâna pe nimic! am auzit din spate.
Femeia cu ochii de sticlă își întorsese jilțul înspre mine și mă urmărea atent. Azorel dormea liniștit la picioarele ei, cu nasul într-un papuc alb de mătase și covrigul încă pe coadă, unde îl desenasem, deși părea un pic mai prăfuit, mai uscat. M-am întors spre ușă și am căutat cu mâna clanța dar n-am zărit niciuna. Am împins-o ușor cu palma, apoi mai tare, dar nu am reușit să o clintesc. Se auzea zgomot înăuntru, așa că mi-am lipit ochiul drept de vizorul mare instalat deasupra numelui meu. Lumina puternică a soarelui mi s-a înfipt în retină, provocându-mi durere. O fetiță, nu mai înaltă de o șchioapă, mergea hotărâtă pe o uliță prăfuită, purtând la gât trăistuța portocalie în care își pusese pușculița și păpușa. Pe lângă ea, mama, la fel de tânără ca mine acum, se abținea cu greu să nu râdă: păi și cine-ți mai dă ție de mâncare, Ande, dacă pleci de-acasă? Fetița s-a oprit încurcată și apoi s-a suit într-un cărucior metalic folosit pentru butelii, pe care mamaie îl trăgea cu greu la deal, în Săliște: Apă ai luat? Am luat! Bicuiți ai luat? Am luat! Mai mare cu câțiva ani, a ajuns pe o stradă însorită unde striga nu vreau să stau la poză, ascunsă după fusta mamei, și îi scotea limba fotografului. Imaginile se derulează din ce în ce mai repede. Schimbă mâna, nu vezi că faci cincii în oglindă, i-a zis învățătoarea și a croit-o cu vărguța peste mâna stângă, vărguța a început să danseze în aer și s-a transformat într-o fustă galbenă de lambada, pe care a luat-o pe ea la o petrecere în clasă, după ore. Avea treișpe ani, un casetofon și două prietene. Prima zi de liceu a venit repede, era singura ai cărei părinți erau în clasă la deschidere, ce jenant, primul zece la mate, o colegă se revoltă: țărăncuța a primit premiu și eu nu, anii trec din ce în ce mai repede, nu dai la arhitectură, tată, ce să faci cu ea, o să mori de foame, n-a dat, prima zi în cămin, purta o bluză verde și el avea ochii la fel ca bluza ei... Culorile se amestecau și se separau după niște reguli pe care nu reușeam să le înțeleg. Am mai zărit, din când în când, locuri sau fețe vesele demult uitate și deodată, un ochi mare, căprui, m-a privit curios de pe partea cealaltă a vizorului.

Am sărit înapoi, speriată și amețită, și m-am sprijinit de zid. Măsuța albă mi-a atras din nou atenția, așa că am întins o mână tremurândă spre ea.

− Nu le vei primi înapoi doar fiindcă mi-ai adus un câine cu covrig în coadă! am auzit din spate o voce slabă și măsuța a început să se topească sub ochii mei, la fel și ușa pe care a crescut cimentul cu țevi negre, mocirloase, dar eu eram deja departe, goneam pe scări spre etajul cinci, strângând în palmă inelul mamei.

0 comments:

Trimiteți un comentariu