După cum povesteam în articolul anterior, am stat doar 48 de ore în Bari, de vineri după-amiază până duminică după-amiază și am aflat că trenurile circulă rar duminica și deloc spre localitățile unde voiam să ajungem, de-abia după ce ne cumpăraserăm biletele de avion. Sâmbăta rămânea singura zi care putea fi folosită pentru o excursie în jur așa că, folosindu-ne de informațiile oferite cu dărnicie de Anca de la 1001 călătorii, am ales să vedem Matera.
Am plecat din Bari cu trenul de 10:48 și am ajuns în acest oraș de la capătul lumii pe la doișpe și ceva. Drumul durează o oră jumătate, biletul costă 4.8 euro și compania care deservește ruta, Ferrovio Appulo Lucane, nu are stația în Bari Centrale, ci într-o clădire din apropiere. Din tren, am zărit plantații întinse de măslini în mijlocul cărora se iveau trulli, unii pe jumătate dărâmați, alții intacți și folosiți încă, probabil pentru depozitare. Dacă tot nu am putut ajunge în Alberobello, ne-am mulțumit cu imaginile fugare zărite pe fereastră, singurul meu regret fiind că nu am putut coborî pe câmp să studiez una dintre colibele ăstea mai de aproape.
Gara din Matera arăta dezolant, la fel și orașul nou, cel puțin partea prin care am trecut cu trenul. Se construia în prostie și nu neapărat cu cap. Cartierul vechi (Sassi) și motivul pentru care orașul a ajuns pe lista patrimoniului UNESCO, e la vreo zece - cinșpe minute de mers pe jos de la Matera Centrale. După ce trec pe lângă un castel și un birou de informații, de unde se poate obține o hartă destul de mulțumitoare a străduțelor pitorești, turiștii pot vedea orașul vechi de unii singuri sau cu ajutorul tururilor ghidate (15 euro de persoană) care pot fi rezervate de la același birou. Dat fiind că aceste tururi erau programate la oră fixă și ghidul vorbea doar în italiană, noi am ales să ne descurcăm singuri.
Ne-am început explorarea în piața Pascoli unde se deschide primul punct de belvedere asupra clădirilor așezate unele peste altele, în straturi, ca feliile de plăcintă, și a văii abrupte pe marginea căreia stă agățat cartierul. Basilicata este o regiune săracă iar cei din Matera au locuit în grote din cele mai vechi timpuri și până prin 1950, când statul le-a construit blocuri sociale și a cumpărat toate casele din stâncă. Îmi imaginez că, privit pe dinăuntru, muntele seamănă cu un cașcaval imens. Zona construită se confundă deseori cu stânca în aceeași nuanță a pietrei alburii, calcaroase. Doar la a doua vedere am observat că civilizația ajunsese și aici: ferestrele aveau geamuri și casele - grotă uși, existau indicii că se folosea electricitatea și apa potabilă. Turismul și regizorii de film (în Matera s-au filmat, printre altele, Patimile lui Christos) i-au făcut pe localnici să se întoarcă la peșteri pentru a construi pub-uri sau hoteluri fancy. Locuințele necosmetizate nu arătau nici pe departe atât de bine: într-o peșteră cu 2-3 încăperi, în care singura sursă de lumină era o ferestruică pătrată, găinile dormeau sub pat iar măgarul în fața lui, în timp ce vacile și proviziile erau ținute în spatele unui paravan.
După prânzul cu scandal (nimeni nu vorbea engleză în localul în care ne-am oprit) dar nesperat de bun (paste cu brânză și ciuperci și vită cu legume, ciuperci și roșii uscate), am fugit repede până la Santa Maria de Idris, o biserică rupestră, cu picturi foarte vechi, lucrate direct pe piatră, construită într-o grotă înălțată pe un tăpșan. Sfânta avea un rol foarte important în această zonă secetoasă, era protectoarea apelor și, în timpul verilor lipsite de ploaie, femeile urcau în genunchi treptele care duceau spre sanctuar pentru a o îmbuna.
Următoarea aventură a fost mai temerară - am coborât în fundul canionului pe o potecă și apoi am traversat râul, pentru a vedea cu ochi noștri câteva grote necosmetizate. Dar despre asta, în episodul viitor...
O locuință muzeu |
În interiorul bisericii |
0 comments:
Trimiteți un comentariu