Primul meu concediu

A durat un uichend și o săptămână. 3 zile aici, 6 zile... acolo. Întâi la mare: Vamă, cort, Stuffstock, ceva concerte faine... Nu vi se pare stupid să declari că vrei să ecologizezi o zonă, străduindu-te să aduni cât mai mulți “producători” de gunoaie fix în acel ecosistem delicat care numa’ de “suava” atingere umană n-are nevoie?

În fine: Brașov-Sighișoara-Mediaș-Blaj-Alba Iulia-Deva.

Cu oprire la Saschiz. Fără să știm nimic dinainte, am văzut cetatea pe vârful dealului și ne-am decis să o vizităm. Patrimoniul UNESCO își face simțită prezența printr-un punct de primire a turiștilor ascuns într-o clădire dărăpănată, niște coșulețe pentru gunoaie și băncuțe din lemn amplasate pe cărarea dinspre deal. Biserica fortificată, și ea obiect de patrimoniu, își etalează cu tristețe crăpăturile largi din ziduri. Nu există ghid, nu există explicații. Turiști ar fi dar mai mult străini care coboară dezamăgiți din vârful dealului. Pe de altă parte, sunt și lucruri bune: ceramica din zonă (a sașilor) e vestită și niște englezi au făcut din gemul de nuci al bunicuțelor din Saschiz un brand recunoscut, care costa 60 de ron borcanul.

Blaj – Alba sau Drumul Vinului.

O adevărată aventură să circuli cu mașina pe-acolo. Faine dealuri totuși, ălea ale viilor, frumos terasate până în vârf. Se făcuse seară. Nu am oprit.

Alba - Iulia.

Am ajuns la o oră târzie. În cele din urmă am găsit cazare. Bucuroși de oaspeți, proprietarii pensiunii au deschis berea și ne-au invitat la palavre. Povestiri despre afaceri, despre fata gazdelor care e de-o vârstă cu noi, ce au construit pe proprietate (piscină, iaz, teren de tenis, cu alte cuvinte un locșor de huzurit în vacanță chiar agreabil) și ceea ce vor să mai facă. A venit apoi rândul nostru: cine suntem, ce vrem de la viață, șamd. Berea a fost din partea casei.

Dimineața a început cu căldură mare și un drum spre iezerul Ighiel (nu, nu asta e pensiunea:D). Am făcut vreo 17 km cu mașina și restul pe jos. Sfat pentru neavizați: să nu credeți niciodată indicatoarele de la munte care vă zic că mai e ... puțintel până în vârf. 1 km de pe indicator s-a transformat în vreo 3-4 de mers alert pe serpentinele muntelui. Priveliștea, în schimb, a meritat.

În sfârșit, ne-am reîntors în oraș, Alba - Iulia și Piața Unirii. Ne învârtim neștiutori, încă, pe-acolo. Primul lucru pe care îl observi când ajungi în centrul istoric e mitropolia care, de când a fost construită, a cam luat “fața” mult mai vechii catedrale catolice (în care e îngropat Ioan de Hunedoara și încă doi din familia lui)  și, bineînțeles, zidurile celei mai mari cetăți din țară (22 de km pătrați).

De pe o hartă situată lângă mitropolie ne-am luat lista de obiective. Detaliile le găsiți aici. În corpul central al cetății (acum, în bună parte îngropat sub pământ) o firmă a dezvoltat un soi de afacere: un hotel medieval care funcționează și ca muzeu. Astfel au fost restaurate și repuse în folosință o mulțime de săli pierdute sub valurile de pământ. “Nu e doar afacere ci și pasiune...” ne spune ghidul, de profesie sculptor și, în același timp, unul dintre restauratori.

Niște afișe... În cetatea capitală a lui Mihai Viteazul, metodele de recrutare în armată au căpătat o poleială de capitalism și strategie de marketing. Un pic haios dar și interesant. ”Bravo” celui care a gândit-o.

Deva

E deja târziu când ne hotărâm să plecăm spre Deva. Pe net găsim doar hoteluri de la “scumpe” la “foarte scumpe” în sus. Cel mai ieftin are 2 stele, e de pe vremea lui Ceașcă și rămas neschimbat de-atunci. Ajungem cu greu la el ca să constatăm că, poartă-n poartă, e o pensiune mică și drăguță, bineînțeles, fără reclamă pe site-urile de profil. Cum e deja 12 noaptea nu avem altă alegere decât hotelul.

Deva e mai mare și mai agitat ca Alba. În centru sunt mulți oameni, multe terase, zumzet continuu... Scutere cu boxe. Cetatea în vârful dealului. O vizităm a doua zi. Vârful pe care e situată e un soi de rezervație. Fiind de proveniență vulcanică, flora și fauna sunt variate și merită ocrotite. Nu de sticle și ambalaje de mâncare, bineînțeles, care “împodobesc” generos zona. Urcăm cu un soi de telecabină pe șine.

Ajunși sus, ne întâmpină o grămadă de panouri cu ”Atenție, vipere!!” Brrr... Nu, nu am întâlnit nici una. Cetatea a rezistat până la începutul revoluției de la 1848 când, comandantul garnizoanei austriece care era campată acolo a detunat-o de frică să nu fie cucerită. Păcat, zic eu...

Ziua e pe terminate așa că trebuie să ne întoarcem acasă. Cu multe încă de văzut pe-acolo și regretul că, deși am trecut prin Orăștie, nu am avut timp să urc la Sarmisegetusa. Poate va fi și o dată viitoare.

2 septembrie 2007