Prin Bucureștii lui Mircea Eliade

Duminica trecută, am participat la o plimbare prin București organizată de A.R.C.EN. Turul se numea Prin Bucureștii lui Mircea Eliade și  își propunea să ne plimbe prin triunghiul magic format între străzile Mântuleasa, Popa-Soare și bulevardul Pache Protopopescu, locul care l-a inspirat pe scriitor cel mai mult în nuvelele și romanele sale. 

Ne-am strâns lângă Biserica Mântuleasa, unde, spre surpriza noastră, am găsit peste o sută de oameni veniți la plimbare prin București, inclusiv o doamnă mai în vârstă care venise pe mergător și pe care o vedeți în poza de mai jos. Pe una dintre străduțe, a abandonat un pic expediția pentru a intra într-o curte cu garduri verzi ca să-și ia niște apă. Era din zonă.

În deschidere, ni s-a vorbit despre mahalalele de la începutul secolului și despre mahalagii care nu ajungeau în centrul orașului decât o dată sau de două ori în viață, pentru a-și face o poză importantă. Se pare că biserica Mântuleasa era, inițial, înconjurată cu un gard de nuiele din care trecătorii întârziați pe străzi noaptea rupeau câte una pentru a se apăra de câini. Azi așa, mâine-așa, până din gard nu a mai rămas nimic fiindcă câinii s-au înmulțit în continuare. Astfel a apărut expresia a lua din gardul mântulescii, care înseamnă a lua de unde nu a mai rămas nimic. 

Școala Mântuleasa, unde a învățat Mircea Eliade acum o sută de ani, a fost dărâmată în vinerea mare din 2003 iar în 2009 primăria a inițiat un proiect de construcție a unui turn de șaptesprezece etaje pe locul rămas gol. Noua clădire ar fi fost total nepotrivită în arhitectura zonei. Din fericire, proiectul nu a fost demarat nici până în prezent. În dreapta fotografiei de mai jos, vedeți terenul viran pe care a fost odată școala:

În următoarea fotografie apare casa patronului școlii, casă înălțată pe strada Romulus după ce el s-a procopsit și folosită mai ales pentru banchete și ocazii sociale. La câțiva pași, pe Popa-Soare, era și căsuța în care stătuse înainte să se îmbogățească, o clădire retrasă de la stradă, cu gard înalt, care reflectă o atitudine mai modestă asupra vieții. Tot pe strada Popa - Soare, colț cu Romulus, se știe că exista o grădină întinsă, pe locul blocului care se vede în a doua fotografie. Se presupune că acest loc l-a inspirat pe Eliade în descrierea grădinii din La Țigănci. În vremea aceea, orașul era mult prea întins. Cârciumarii erau de vină, spun cronicile, pentru că își deschideau întotdeauna bodegile la câțiva pași de bariera orașului, ca să nu plătească dări. Bineînțeles, după ceva vreme, autoritățile veneau și mutau bariera, se construiau case în jur și Bucureștiul mai creștea un pic. 

Tot pe strada Popa - Soare se află casa în care a trăit Mircea Vulcănescu, cel care a fost considerat liderul retras al generației 27, al cărui mentor a fost Nae Ionescu și din care făceau parte, printre alții, Eliade, Cioran și Ionescu. Mircea Vulcănescu a murit înghețat, încercând să ajute un alt prizonier, în 1952, la Aiud.

Casa lui Mircea Vulcănescu

Un pic mai încolo, ni se explică diferența dintre stilul arhitectonic din perioada interbelică, în care constructorii și arhitecții erau îndemnați să facă clădiri care să rezoneze cu strada: cu colțurile rotunjite în curbe, geamuri asemănătoare cu cele ale navelor, etc. și arhitectura comnunistă care, la fel ca cea de astăzi, nu ține cont de detaliile din jur. Spațiul cartierului, aranjat armonios, a constituit un motiv important în scrierile lui Eliade, labirintul străduțelor de aici fiind de multe ori asemănător cu labirintul din sufletele personajelor. Ascultăm fascinați în timp ce în jurul nostru se dezlănțuie miracolul periodic al primăverii. 

Încet, încet ajungem pe strada Plantelor, lângă locul unde a fost clădirea în care, în 1889, a murit Mihai Eminescu. Ni se spune că prima mențiune despre deces apare în presă la o zi după înmormântare. De pe balcoane, oamenii zonei se bagă în seamă, completează discursul ghizilor cu diferite detalii.

Ultimul an în care Mircea Eliade a văzut Bucureștiul a fost 1942 și de-atunci i-a fost foarte dor de locul în care a copilărit și și-a trăit adolescența. În imagine, fereastra pe care ghidul ne-o indică ca fiind reprezentativă pentru motivul ferestrei - hubloul care face trecerea în altă lume. Clădirea a fost construită de Dimitrie Maimarolo, arhitectul care a proiectat Cercul Militar și Biserica Armenească. Un alt element care face trecerea dintre o lume și alta este tramvaiul, tramvai care, în epoca interbelică, venea la oră fixă, putând fi asociat cu diverse diviziuni ale timpului. 

Ieșind din zona străduțelor dăm peste casa cu prispă care este, deși nu ar părea, una dintre cele mai vechi din București. Ajungem apoi la Biserica Sibilelor, pe ai cărei pereți au fost pictați, once upon a time, filozofii greci. Ne oprim în fața ușii închise pentru a asculta în continuare povestea cartierului. Se pare că pe Podul Târgului din Afară, cum i se spunea odinioară Căii Moșilor erau plimbați, așezați invers pe un măgar și cu sentința agățată la gât, condamnații la spânzurătoare. Din cârciumile aflate de o parte și de alta a drumului, ieșeau femei care îi omeneau cu câte o cană de vin și așa oamenii ajungeau mult mai veseli pe lumea cealaltă. Din blocul de lângă biserică, două vecine ieșite la șuetă ne privesc curioase. Mai mergem un pic și ajungem lângă locul unde a fost casa și mansarda în care a crescut Mircea Eliade. Pe peretele blocului care se înalță acum aici, familia scriitorului a bătut o plăcuță comemorativă. Este ultima etapă a turului. Un bătrânel entuziasmat ne face cu mâna și apoi aduce din casă un aparat, să ne fotografieze. 

Cele scrise de mine aici nu constituie decât o mică parte din cele auzite în plimbarea care a durat mai mult de două ore. Dacă v-a plăcut povestea, puteți reface traseul în week-endurile viitoare și urmări pe viitor evenimentele pe care le organizează A.R.C.E.N, fiindcă mai au în plan o grămadă de proiecte interesante care ne ajută să aflăm mai multe despre istoria la scară mică a Bucureștiului.