Casa somnului - Jonathan Coe


Am citit-o în vacanța de Crăciun în varianta pentru Kindle. La noi a apărut la Polirom, acum câțiva ani. Romanul are două teme principale: tulburările de somn și dragostea ca obsesie care îți modelează viața. Acțiunea se desfășoară în două perioade diferite de timp: prin anii '80 când personajele principale sunt studenți și 12 ani mai târziu, când drumurile li se intersectează din nou. Numitorul comun în timp și spațiu este căminul în care au locuit cu toții, o clădire victoriană numită Ashdown, devenită în anii '90 clinică pentru tratarea tulburărilor de somn. 

Sarah și Terry sunt (sau mi s-au părut mie a fi) personajele principale. Pe ele le folosește cel mai mult scriitorul pentru a povesti. 

Sarah este o femeie fragilă, văzută de majoritatea colegilor ei ca fiind ciudată, deoarece suferă de o boală rară, narcolepsia. Din cauza ei, adoarme în cele mai nepotrivite momente, are stări de cataplexie, o senzație similară cu leșinul care se declanșează datorită emoțiilor puternice, și confundă visul cu realitatea. Terry, pe de altă parte, a devenit insomniac când și-a pierdut capacitatea de a avea vise cvasiparadisiace. Problemele Sarei îl influențează pe primul ei prieten, Gregory Dudden, în alegerea carierei - el devine specialist în tulburările somnului și se ocupă de clinica înființată în căminul în care locuise ca student. Obsesia care îl macină este găsirea soluției pentru eliminarea somnului, deoarece el consideră că dormind, oamenii își irosesc o treime din viață. Pentru a afla cum să elimine somnul, Gregory nu se dă în lături de la nimic: face experimente nu numai pe animale dar și pe oameni. Cazul lui Terry care declară că nu a mai dormit de ani buni, îl fascinează. Un alt personaj emblematic este Robert, băiatul care se îndrăgostește fără speranță de Sarah. Confundând un episod trecător din viața ei, relația cu Veronica, cu o orientare sexuală clară, bărbatul decide să devină femeie pentru a o putea seduce pe cea pe care o iubește. De-abia după ce operația reușește și o caută pe Sarah, află că aceasta este logodită deja cu un bărbat. Fără să-și poată explica dacă îl iubește sau nu, Sarah rămâne bântuită de imaginea celui cu care avusese o legătură sufletească deosebită. Romanul se încheie într-o notă optimistă. Robert, acum Cleo Maddox, decide să o caute pentru a vedea dacă între ei doi se mai poate înfiripa ceva.

"Casa somnului" este o carte care, odată citită, naște întrebări. Ce se întâmplă când granița fragilă dintre somn și trezire este ruptă? Merită să trăim fără somn sau orele pe care ni le petrecem odihnindu-ne sunt, de fapt, cheia intrării într-o realitate mai bună? Și ultima: până unde aș fi dispusă să merg din cauza unei obsesii? Jonathan Coe dovedește că își cunoaște personajele și știe să acționeze cu finețe butoanele psihice care le motivează. Eroii sunt puternici, acțiunea imprevizibilă iar, pe mine una, romanul ăsta m-a ținut în priză chiar și în perioada leneșă dintre Crăciun și Anul Nou. 

Mai jos, am copiat câteva citate care mi-au plăcut:

"Gregory o dezvirginase pe Sarah cam la o lună şi jumătate după ce începuseră să iasă împreună. Fusese o experienţă dificilă şi dureroasă, lucru pentru care Sarah fusese pregătită; totuşi, nu se aşteptase ca şi următoarele lor şedinţe amoroase să fie la fel de deficitare la capitolul plăcere. Gregory făcea dragoste cu aceeaşi eficienţă rece şi inteligentă pe care o admira atît de mult în cele mai riguroase exerciţii de claviaturi ale lui Bach. Tandreţea, flexibilitatea, expresivitatea şi variaţiile de tempo nu făceau parte din repertoriul lui. Lucrul cel mai bun la care se putea aştepta Sarah - şi pe care era obligată să şi-l dorească, după cîteva luni în care sexul arătase la fel - era momentul de osteneală postcoitală cînd, după ce se producea şi îşi cheltuia energiile, Gregory îi vorbea uneori pe un ton dezmierdător şi intim, pe care ea îl considera atipic şi minunat."

"În cazul lui, dormitul era echivalentul unei explorări nocturne, şi probabil că aşa se explica expresia flămîndă şi roasă de griji care i se citea în ochii bîntuiţi de o oboseală nesfîrşită. Căci Terry era năpădit de vise: vise, insista el, ale unei frumuseţi cvasiparadisiace; vise despre grădini scăldate în lumina soarelui, privelişti dumnezeieşti, picnicuri stropite cu ambrozie şi partide perfecte de sex, care combinau oarecum extazul carnal cu inocenţa adamică. Vise care împrumutau prospeţimea celor mai pure şi mai idealizate amintiri din copilărie, aflate dincolo de puterea de invenţie a celui mai rodnic, împlinit şi asiduu fantezist. În fiecare noapte avea parte de asemenea vise. În fiecare noapte îl seduceau şi-l chinuiau, măcar de atîta lucru era sigur. Totodată, însă, nu reuşea niciodată să ofere detalii precise, fiindcă tocmai asta era ciudăţenia lor, în fiecare dimineaţă îi dispăreau din memorie în cele cîteva secunde fatale de care avea nevoie ca să redevină conştient."

"- Sînt singurul care lucrează în domeniul ăsta şi care priveşte somnul ca pe ceea ce este de fapt.
- Adică?
-O boală, fireşte."

"El însuşi o inventase pe Cleo, ca s-o protejeze pe Sarah de rîsetele lor. Ce-i drept, însă, o inventase şi Sarah. Ficţiunea aceasta fusese concepută de amîndoi, era copilul lor, şi în tot timpul anului îl crescuseră şi avuseseră grijă de el împreună, hrănindu-l cu anecdote, privindu-l cum se dezvoltă - puternic şi sănătos - pe baza regimului oferit de discuţiile dintre ei. Iar acum Robert era gata să mai facă un pas. Avea să devină Cleo. Avea să se întrupeze în vedenia lui Sarah. Avea să-i transforme visele în realitate, în cel mai adevărat sens al cuvîntului. Exista oare vreun iubit care ar fi putut oferi mai mult?"



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...