Hoinăreli prin Paris

Pain au chocolat, turnul Eiffel, muzee, shopping, o plimbare romantică pe Sena. Ce-ţi poţi dori mai mult?

Malta

O insulă fantastică, unde nu ai timp să te plictisești :)

Pompei(i)

Cum erau casele romanilor, cum erau străzile sau barurile lor, ce mâncau, cum îşi petreceau timpul?

București

Un oraș care nu ascunde nimic la prima vedere și poate tocmai de aceea aflu mereu lucruri noi despre el.

Irlanda şi frumusețile ei

O ţară de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Danemarca

Mi-am dorit să ajung, de ziua mea, într-o țară nordică. Mi-a plăcut atât de mult încât voi reveni.

România

Mereu surprinzătoare. Din ce în ce mai des, plăcut.

Logodnica. Schițe și povestiri - A.P. Cehov

Încă o carte pentru biblioteca de sfârșit de săptămână. A fost prima mea întâlnire cu Cehov. Mi-a plăcut și nu prea, poate fiindcă este mai puţin poetic ca Nabokov, pe care l-am citit în același timp (și încă îl mai citesc), sau poate fiindcă tipurile de caracter expuse în primele povestiri (schițe) mi se par foarte asemănătoare cu cele de la noi. Poate nu de la turci, ci de la slavi ni se trage până la urmă supuşenia, obiceiul de a linguși, frica de cei mai bogaţi şi mai puternici, bigotismul. De prostie nu zic, fiindcă ea nu are cum să fie trăsătură de neam. Și uite că mi-am adus aminte, cu ocazia asta, de un cuvânt foarte folosit în şcoală dar acum aproape uitat - schiţa. Zice el, dex-ul, că schița este o operă epică, în proză, de dimensiuni reduse, cu o acțiune restrânsă la care participă un număr mic de personaje, surprinse într-un moment semnificativ al existenței lor, într-un timp relativ scurt. Un fel de short-story, așa...

O gură de aer proaspăt dar și de amuzament trist, o reprezintă, în prima parte a cărții, articolul Reguli pentru scriitorii începători. În el, un Cehov un pic frustrat dar reușind să privească cu umor situația, oferă, mai în glumă, mai în serios,  câteva reguli de conduită pentru cei care aspiră să scrie:

"Orice prunc nou născut trebuie spălat cu grijă, apoi, după ce l-ai lăsat să-și vină în fire de pe urma primelor impresii, îi tragi o bătaie bună la spate, spunându-i de mai multe ori: "Să nu scrii! Să nu scrii! Să nu te faci scriitor!
(...)
Ține minte că e mai bine să scrii la întâmplare sau a propos, decât să scrii mereu. Un șef de tren care scrie versuri trăiește mai bine decât un poet care nu e șef de tren.
(...)
E foarte ușor să te faci scriitor. Nu există slut care să nu-și găsească perechea potrivită și nu există bazaconie care să nu-și găsească cititorul ei. De aceea, nu te sfii... Pune înaintea ta o coală de hârtie, ia pana în mână și, după ce ți-ai îmboldit imaginația, dă-i drumul. Scrie despre ce vrei: despre prune, despre vreme, despre cvasul Govorov, despre Oceanul Pacific, despre minutarul ceasornicului, despre zăpada de anul trecut...
(...)"E foarte greu să ajungi scriitor publicat și citit. Pentru asta trebuie: să știi neapărat carte și să ai talent, măcar cât un bob de linte. În lipsa unui talent mare, sunt la preț și talentele mici."

Logodnica, povestirea care dă titlul cărții nu m-a impresionat în mod deosebit. Ce-i drept, ideea era revoluționară pentru 1903 - o tânără își părăsește logodnicul și perspectivele unei vieți de familie tihnite, pentru a pleca să studieze - dar în 2015, într-un stat cât de cât modern, nu mai are același răsunet.

Mi-au plăcut, în schimb, alte două nuvele: Arhiereul - un preot care iubeşte biserica, ajuns pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei bisericeşti, îşi dă seama, în ultimele zile de viaţă, cât de triviale sunt preocupările oamenilor şi cât de singur e - și Omul în carapace pentru caracterizarea excelentă a personajului principal, un profesor de greacă nu ştie să trăiască decât punând ziduri între el şi restul lumii. În momentul în care intră în atenţia opiniei publice din orăşelul în care era profesor la liceu, prin idila lui cu o femeie, idilă care se termină prost fiindcă fratele ei se împotrivește, moare de ruşine. 


"Îl știa toată lumea, fiindcă ieșea întotdeauna, chiar și pe timpul cel mai frumos, cu galoși, cu umbrelă și cu palton gros. Umbrela și-o ținea într-o învelitoare, ceasul îl avea de asemenea într-o învelitoare cenușie din piele de căprioară, iar când trebuia să-și ascută creionul, vedeai că și briceagul și-l scotea tot dintr-o învelitoare; ai fi zis că până și fața, mereu ascunsă în gulerul ridicat al paltonului, și-o ținea în învelitoare. Purta ochelari fumurii, flanelă de lână, își băga vată în urechi și, când se urca într-o birjă, punea să se ridice poclitul. Într-un cuvânt, în omul ăsta se vădea o pornire continuă și nestăvilită de a se ascunde dub un înveliș, de a-și făuri o carapace, ca să zic așa, care să-l izoleze, să-l apere de tot ce ar fi putut veni din afară.
(...)
Până și gândurile Belikov își dădea toată silința să le ascundă într-o carapace. Pentru el nu glăsuiau limpede decât circularele și articolele din ziar care interziceau ceva. Când o circulară îi oprea, de pildă, pe elevi să iasă pe stradă după ora nouă seara sau un articol de gazetă susținea că dragostea trupească ar trebui interzisă, totul i se părea limpede și bine stabilit: e interzis și basta! În schimb, în orice autorizație, în orice învoire i se părea că se ascunde întotdeauna ceva suspect, ceva subînțeles și tulbure."

Există și o povestire care m-a dezamăgit în cartea asta - În râpă - fiindcă duce conceptul de milă creştinească la extrem. După ce copilul i-a fost omorât de cumnată și este alungată din casa familiei soțului, o femeie își reia drumul mai smerit prin viață, încercând să răsplătească orice cu bunătate. Ba mai mult, ajunge să lucreze la fabrica de cărămizi a cărei proprietară este această cumnată. Poate sunt eu prea mult adepta străvechii teorii care spune că anumite lucruri nu pot fi răsplătite decât după principiul ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, dar această rezolvare mă depășește...

Cam asta ar fi pentru astăzi, dragii moșului. Un sfârșit de săptămână excelent, cu mult soare și planuri împlinite!

La Valletta și templele din Tarxien

Înainte să continui povestea vacanței de astă-vară în Malta, mă simt nevoită să menționez niște detalii practice. Deși Malta e o insulă mică, în timpul verii transportul poate fi foarte problematic. Teoretic, autobuzele ar trebui să meargă peste tot și sunt destul de dese (cam la douăzeci de minute, o jumătate de oră) dar să aștepți mașina între 1 și 5 după-amiaza în plină stradă, poate fi o adevărată tortură. În prima după-amiază petrecută aici, ne-am dus să vizităm templele din Tarxien. Stația de 81, autobuzul care merge din Marsaxxlock în La Valletta, era lângă hotel. Pentru a afla cum să ajungem în diferite locații, am folosit site-ul de travel planning local. Autobuzul a apărut repede dar în următoarea stație, care era capătul, a trebuit să mai așteptăm 10 minute. La fel s-a întâmplat și când ne-am continuat călătoria din Tarxien spre capitală. A doua zi, am decis că nu merită să ne chinuim așa și, pentru a ajunge dintr-o parte în alta a insulei, ne-am închiriat o mașină de la descurcărețul nostru proprietar de hotel. Asta s-a dovedit a fi cea mai bună idee pe care am avut-o în timpul șederii noastre în Malta.

La ora 3 după-amiaza, când am ajuns în Tarxien, nu era aproape nimeni pe stradă. După câteva minute petrecute în plin soare, am înțeles și de ce. Ruinele templelor se vizitează mergând pe estrade de lemn care urmează linia construcțiilor. Căldura ne-a moleșit imediat și mai mult ne-am târât decât am mers prin complex, citind obosiți plăcuțele dar mai ales fotografiindu-le, pentru referințe ulterioare. E o insulă foarte interesantă Malta... Atât de mică, pietroasă și aparent neroditoare. Cu toate astea, oamenii s-au încăpățânat să o locuiască din cele mai vechi timpuri. Evident, cei care au ajuns aici mai recent (arabii, cavalerii ioaniți, englezii) aveau interese strategice dar ce i-a împins pe constructorii acestor temple megalitice, mai vechi cu 1000 de ani decât piramidele din Egipt, până aici? Și au construit, nu s-au jucat: pietre imense, îmbinate perfect, sculptate cu motive geometrice sau animale, statui supradimensionate ale fertilității, podele lucrate din aceeși bolovani masivi, grei, probabil, de câteva sute de kilograme. Cine erau vechii maltezi și ce îi mâna în viață? Unde au dispărut apoi? Se pare că nici istoricii nu știu prea clar. La hipogeu nu am ajuns din păcate, nu am știut că trebuie să îmi fac rezervare cu mult timp înainte. Hipogeul este o necropolă, săpată în urmă cu aproximativ 4500 de ani, care cuprinde 20 de săli și tuneluri. Poate acolo se povestesc și se înțeleg mai multe. Nici în muzeul de arheologie din La Valletta n-am intrat. Acum regret, știu că nu voi mai avea ocazia asta prea curând, dar atunci eram prea moleșiți de căldură ca să mai ingurgităm istorie.

În La Valletta, ne-am mai plimbat un pic pe străzi, prin  orășelul fortăreață cu clădiri nisipii încărcate de istorie și balcoane vopsite în verde, albastru sau roșu, am zărit de la distanță marea, pe una sau mai multe dintre străduțele în pantă, am intrat într-o biserică. Nu mi-e foarte clar pentru ce sărbătoare religioasă se pregăteau maltezii, dar stâlpii de pe stradă erau decorați cu beteală colorată, instalații de iluminat fanteziste apăreau peste tot iar în Tarxien am văzut o piață întreagă, plină cu sfinți vesel colorați, scoși la soare. Asta m-a frapat și în biserici - culoarea statuilor și a decorațiunilor. Mi-a adus aminte de Spania. Probabil e amprenta sudicilor asupra sobrei biserici catolice. În piața San Gorg, ne-am oprit să mâncăm. Lângă noi, doi afaceriști se întâlniseră pentru o negociere. Nu am reușit să ne dăm seama dacă cel tânăr era, de fapt, la interviu. Oricum păreau amândoi destul de aproape de vârful piramidei profesionale. Se vorbea despre strategii de pătrundere pe piață și de business trip-uri în Miami și New York.

După masă, am mers o tură pân'la mare. Suficient să vedem apa albastră, golful zidit în piatră și cele 3 orașe spre care puteam trece cu vaporul sau cu un fel de gondole locale. Locul cel mai potrivit pentru a admira priveliștea e grădina Upper Barrakka. Am fost foarte entuziasmată la gândul că voi vedea una dintre faimoasele grădini malteze. Trebuie să recunosc că insula asta mi-era dragă din copilărie, când citind memoriile reginei Maria, care trăise câțiva ani buni aici, am aflat de grădinile pline cu verdeată ale palatelor, bine ascunse de zidurile înalte din piatră. Ei bine, Upper Barrakka nu e atât de verde pe cât mă așteptam dar e valoroasă ca punct de belvedere. De sus, se văd portul, Vittoriosa și Senglea (2 dintre cele trei orașe puternic fortificate care au fost consolidate în timpul cavalerilor ioaniți).



Picioarele zeiței fertilității, cu blocuri de locuit pe fundal


Casa Rocca Piccola - un muzeu viu. Marchizul proprietar face pe ghidul pentru vizitatori, pentru a arăta cum locuia și trăia aristocrația malteză.



Altar, la colț de stradă.



Upper Barrakka Gardens.
Domnișoare de onoare.

Upper Barrakka Gardens. Odinioară, această structură de piatră avea și acoperiș, pentru a-i proteja de soare pe primii proprietari, cavalerii ioaniți.


Oxford

29 septembrie 2011

Ziua cu numărul 5. Din păcate și ultima în Londra. Mă încearcă o oarecare nostalgie. Tocmai când ne obișnuiserăm cu orașul și aveam mai clar în minte câteva repere solide de orientare în spațiu, trebuie să plecăm. Gândul că nu mergem acasă ci în altă țară, mă cam neliniștește. Poate sunt eu o ființă căreia îi plac prea mult obișnuințele sau poate am nevoie de timp ca să rumeg și să așez în sertărașe multitudinea de informații cu care m-a bombardat Londra. Anyway...

Astăzi, la fel ca ieri, a fost o zi foarte călduroasă. D-aia ca acasă, cu purtat pantaloni scurți și sandale. Citeam în ziarul care se distribuie în metrou, Evening Standard, că vremea asta superbă este cu totul neobișnuită pentru sfârșitul lui septembrie. Ultima oară au fost înregistrate temperaturi similare în Anglia cu vreo 150 de ani în urmă, undeva prin epoca victoriană, când doamnele se duceau la plajă, în Brighton, îmbrăcate cu multe straturi de stofă. Înainte să plecăm, toți cunoscuții ne-au avertizat să ne îmbrăcăm bine. Se pare că am avut noroc că mergem și în Spania, altfel am fi făcut căldura pe-aici.

Azi am trecut din nou pe lângă Westminster Abbey. Am avut chiar și o tentativă de a intra dar cele 16 lire pe care trebuia să le dăm pe bilet, asociate cu interdicția de a face fotografii, ne-au întors din drum. Am hotărât că vom cheltui mai bine banii dacă mergem să vizităm Oxford-ul. Biletul până acolo costa cât intrarea în catedrală și, în plus, vedeam și noi o bucățică mai mare din Anglia. Cu autobuzul, cum am mers noi, călătoria durează între o oră și o oră jumătate, în funcție de trafic (distanța e cam de 80 de km). Firma la care am apelat se numește Oxford Tube și stația e în apropierea stației de metrou Victoria. După o scurtă trecere pe lângă Buckingham, Kensington și Hyde park, am ajuns la periferie. Mai mulți copaci dar, ce păcat, căsuțele de cărămidă, lipite pe lateral, semănau leit una cu alta.

Oxford e un oraș cam de mărimea Sibiului (150 000 de locuitori), împărțit în două zone distincte: cea universitară și cea industrială (nu știam, dar se pare că aici se produc o grămadă de lucruri, inclusiv motoare de mașini). Noi am preferat să rămânem în prima zonă - mai veche și mult mai interesantă pentru turiști. La ieșirea din stația de autobuz, am picat direct într-un târg de vechituri și produse hand-made, unde m-am atașat fără putință de scăpare de un sacou verde, de velur, pe care am plătit 9 lire. Apoi, vai, am dat de străzile comerciale cu ale lor sales, așa că prima oră de vizită culturală (jur că venisem aici doar ca să vedem unde învață bogații și geniile) ne-a fost deturnată de Next, Gap și alții, asemenea lor. De-abia după un prânz copios cu supă și somon în Queens Pub (oare câte mii de localuri au același nume în Anglia?), ne-am început explorarea turistică cu catedrala și colegiul Merton. Centrul vechi e un loc bun pentru plimbări pe jos. Contrastul vine mai ales atunci când compari clădirile ălea construite acum sute de ani cu tinerii, îmbrăcați non-conformist, care constituie 80% din populația campusurilor. 10% sau poate chiar mai mulți, sunt genul de copii cărora părinții le fac orice moft. Cel puțin așa sugerează Ferrari-urile și Lambourghini-urile pe care le-am văzut prin zonă.Căminele de-aici par, mai degrabă, castele cărora, la un moment dat, li s-a schimbat destinația. De fapt, doar copiii mahărilor locuiesc în ele dar e clar că părinții nu-i lasă la greu. Ieșind din zona clădirilor somptuoase, am dat peste strada restaurantelor. Găsești mâncare pentru toate gusturile, inclusiv bucătării din regiuni de care nu auziserăm sau nu ne tentaseră vreodată. Deși aflat doar la câteva străduțe distanță, orașul vechi, universitar, părea în altă țară.

La întoarcerea în Londra, ne-am întâlnit, ca de obicei, cu românașii noștri. Nu vreau să cad în capcana de a critica și eu, ca alții, românii de prin străinătate dar pe ăștia din zonă îi recunoști de la o poștă fiindcă par a fi singurii albi care ies la plimbare în treninguri. Știți voi moda aia cu băiatul care își suflecă un crac al pantalonului și fata care merge cu o poșetă mică, albă, de ocazie, asortată cu un trening verde fosforescent? Ei bine, da, ei sunt ăia pe care, din păcate, îi recunosc pe-aici. Pe ceilalți, probabil, îi consider englezi și nu sunt atentă la limba pe care o vorbesc.




M-a amuzat segregarea pe clase a scrisorilor mai ales într-un oraș unde se vede mai bine ca în alte locuri că bogații sunt, cu adevărat, bogați.










Tunelul - Ernesto Sabato

Mi-e greu să găsesc cuvinte pentru cartea asta. Povestea e foarte apăsătoare: un pictor se îndrăgostește de o admiratoare, începe o relație cu ea, devine obsedat și, când își dă seama că femeia nu îi dedică în întregime nici timpul, nici afecțiunea, decide să o omoare. 

Romanul începe abrupt: "E de ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Cas­tel, pictorul care a ucis-o pe Maria Iribarne; bănuiesc că procesul e încă proaspăt în amintirea tuturor şi nu-i nevoie de mai multe amănunte despre mine." Știm deja ce s-a întâmplat, mai rămâne să înțelegem de ce. 

Povestea este construită la persoana întâi, ca o mărturie a criminalului aflat în închisoare. El scrie din același motiv pentru care s-a apropiat de victima sa - caută o persoană care să-l înțeleagă:

"Adesea, mi se pare că nimic nu are sens. Ne naştem în dureri pe o plane­tă minusculă, care aleargă spre neant de milioane de ani, creştem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem şi pe alţii să sufere, strigăm, murim, mor şi vin alţii pentru a prelua de la cap această comedie fără rost. "

Totul începuse când o văzuse studiindu-i un tablou. Deși arta lui este bine primită de critici, Castel nu înțelege rolul acestora: "Dacă eu aş fi un mare chirurg, şi un tip care n-a mânuit în viaţa lui bisturiul, care nu-i medic şi n-a pus vreodată nici măcar o labă de mâţă în ghips ar veni să-mi explice greşelile operaţiei mele, ce-aţi gândi? Acelaşi lucru se-ntâmplă şi cu pictura. Nenorocirea este că lumea nu-şi dă seama că situaţia se repetă şi, cu toate că ia în râs pretenţiile criticului de chirurgie, îi ascultă cu nebănu­it respect pe aceşti şarlatani. Ar putea fi ascultate, e drept, cu un oarecare respect judecăţile unui critic care a pictat cândva, fie şi numai pânze mediocre. Dar şi în acest caz ar fi absurd, căci e greu să accepţi ca un pic­tor mediocru să dea sfaturi unui pictor bun." Maria fusese singura persoană care păruse să observe scena cheie, cea mai importantă pentru artist: ferestruica minusculă prin care se vedea o femeie privind marea. Aceasta era simbolul singurătății care îl chinuia pe Juan Pablo Cas­tel. 

Pe moment, o pierde din vedere pentru că ezită între timiditatea-i proverbială și dorința de a-i vorbi cu orice preț. Următoarele zile și săptămâni trec greu pentru el. Își petrece majoritatea timpului fantazând la o reîntâlnire și la ce i-ar spune atunci. Voia să știe de ce îi atrăsese atenția tocmai acea parte a tabloului. O revede absolut întâmplător, o urmărește, ajung să-și vorbească și Juan Pablo capătă siguranța că ea este tovarășul lui de drum. Pe măsură ce relația lor evoluează, află că Maria este căsătorită cu un nevăzător și că ar putea să mai aibă un amant. Cu alte cuvinte, nu este nici pe departe așa cum și-a închipuit-o. Obsedat de dorința de a o avea numai pentru el, decide să o omoare chiar dacă asta înseamnă că va pierde singura persoană despre care a crezut că l-a înțeles, vreodată.

E ciudat că spun asta dar mesajul nu e atât de pesimist precum pare la prima vedere. Ni se confirmă singurătatea oamenilor și poate e mai bine așa pentru că uite ce se întâmplă când singuraticii se atașează - exagerează iar apoi ajung în situații extreme. Eu înțeleg romanul ca pe un avertisment - echilibrul nu stă în oamenii din jur ci în noi înșine și cu cât vom înțelege mai bine asta, cu atât vom fi mai fericiți ne va fi mai bine. Pentru că, vrem nu vrem, până la urmă suntem singuri. E o lecție pe care nu mă mai satur să o învăț. 

Bănuiesc că Ernesto Sabato a fost, până la urmă, un om echilibrat și a reușit să-și exorcizeze demonii, cu succes, prin scris. Altfel nu ar fi avut cum să trăiască 100 de ani.

"în orice caz, exista un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tine­reţea, întreaga viaţă. În aceste părţi transparente ale zidu­lui de piatră eu o zărisem pe această fată şi crezusem că venea pe un alt tunel, paralel cu al meu, dar ea apar­ţinea în realitate lumii largi, lumii fără de margini a celor ce nu trăiesc în tunele. Poate se apropiase din curiozitate de una din ferestrele mele şi văzuse spec­tacolul perpetuu al singurătăţii în care trăiam. Sau poate o intrigase limbajul mut şi secret al tabloului meu. Şi atunci, în timp ce eu îmi străbăteam coridorul fără sfârşit, ea îşi trăia, afară, viaţa ei firească, agitată, ca toţi aceia care nu trăiesc în tunele; această viaţă curioasă şi absurdă în care există baluri, petreceri, ve­selie şi frivolitate."

Marsaxlokk, sătucul din sudul Maltei


La prima vedere, Malta pare un bolovan arid care răsare din mijlocul mării. De fapt, din avion, vezi mai întâi Gozo și Comino și de-abia apoi o zărești. Solul e gălbui-roșiatic, peste tot sunt pietre și prea puțini copaci. La marginea câmpurilor, cresc cactuși sălbatici mai înalți ca omul. Fiecare parcelă de pământ este delimitată de ziduri cam de un metru, construite din ce altceva dacă nu din bolovani rotunzi, albicioși. Grădinile ăstea, parțial ascunse de ochii curioși, par a fi acolo din vremuri imemoriale. La fel și clădirile vechi, vag neîngrijite, care nu prea seamănă una cu alta. 

Ne-am cazat în Marsaxlokk, un port din partea de sud. Un loc bun pentru amatorii de peisaje pitorești și mâncăruri cu pește - așa este recomandat orășelul pe site-urile de turism. Dacă cercetezi un pic mai mult, afli că primii locuitori ai Maltei făceau parte din rândul constructorilor de temple megalitice iar aici, în sătucul în care locuiam, cei mai vechi colonizatori cunoscuți fuseseră fenicienii. Am picat din cer sau, cel puțin, așa am avut senzația fiindcă Mario, patronul hotelului în care urma să stăm, a sosit la aeroport cu întârziere iar odată ajunși acolo am aflat că nu ne fusese încă curățată camera. Mario, un tip brunet și îndesat care părea deosebit de descurcăreț (mai avea, pe lângă hotel, un restaurant și o firmă de închiriat mașini), și-a răscumpărat greșeala ducându-ne pe o plajă mică, cu apa puțin adâncă și nisip alb, fin care, în combinație cu lumina soarelui, dădea mării o nuanță incredibilă de smarald. Am înțeles atunci de ce stânca asta aruncată în mijlocul Mediteranei e un loc iubit din cele mai vechi timpuri  - nu ai cum să nu te îndrăgostești de culorile apei. 

Spre seară, când ne plimbam agale prin portul vechi cu câte o înghețată în mână, i-am văzut și pe localnicii care la vremea sosirii noastre stăteau ascunși în casă de frica soarelui. Ieșiseră cu băncuțe sau scaune pe trotuar, la o șuetă. Majoritatea erau bărbați, aveau fețe de bătrâni lupi de mare și ne priveau suspicios în timp ce vorbeau între ei în malteză, o limbă ce pare italiană dar are multe din cuvintele scurte și guturale ale arabei. E ciudat cum nu au reușit englezii, care au ocupat insula atâta amar de vreme, să-i dezvețe pe oamenii ăștia de limba lor ciudată și melodioasă. Pe partea cealaltă a străzii portului, apele Mediteranei legănau bărcile pescarilor vopsite în roșu, galben sau verde, care înveseleau orizontul până hăt departe. Se zice că aceste luzzu, acesta este numele tradițional, au fost moștenite, la fel ca numele locului, de la fenicieni. Singurul lucru care strică nițel imaginea fermecătoare a orășelului scăpat ca prin minune de modernizarea excesivă e un turn înalt, ce aparține fabricii de curent electric din apropiere. 

În următoarele zile petrecute pe insulă, nu am mai zăbovit prea mult în Marsaxlokk. De aici ne porneam expedițiile în fiecare dimineață și ne întorceam frânți, seara, pentru cina cu pește proaspăt. Cea mai frumoasă amintire o am de la Matthews, un restaurant family run, din port, al cărui motto era: We are not the best restaurant in the word but we are certainly the best restaurant in the street. Și chiar așa ni s-a și părut. Pe mine m-a impresionat foarte mult proprietara care, aflând că mă doare capul, s-a dus până acasă să-mi aducă câteva pastile. Bănuiesc că nu stătea prea departe dar e, totuși, un gest drăguț. 

În ultima după-amiază petrecută în Malta, am decis să mai aruncăm o privire în jur. Citisem pe internet de un alt loc deosebit de frumos, St. Peter's pool, care ar fi trebuit să fie de partea cealaltă a Golfului așa că am pornit, de nebuni, pe ulițe și câmpuri, îndrumați doar de explicațiile oamenilor, ca să ajungem acolo. Se lăsase înserarea când l-am găsit. Nu am prins apele ălea albastre care fac fotografiile senzaționale. În schimb, drumul în sine a fost o aventură: am văzut portul de sus, case mai de la țară, dacă se poate spune așa, construite în întregime din pietrele acelea rotunde, nefinisate de care vorbeam mai devreme, am descoperit cum își udă maltezii grădinile (cu cisterna și apă desalinizată din mare) iar la întoarcere am privit apusul de la înălțime. 















Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...