Hoinăreli prin Paris

Pain au chocolat, turnul Eiffel, muzee, shopping, o plimbare romantică pe Sena. Ce-ţi poţi dori mai mult?

Malta

O insulă fantastică, unde nu ai timp să te plictisești :)

Pompei(i)

Cum erau casele romanilor, cum erau străzile sau barurile lor, ce mâncau, cum îşi petreceau timpul?

București

Un oraș care nu ascunde nimic la prima vedere și poate tocmai de aceea aflu mereu lucruri noi despre el.

Irlanda şi frumusețile ei

O ţară de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Danemarca

Mi-am dorit să ajung, de ziua mea, într-o țară nordică. Mi-a plăcut atât de mult încât voi reveni.

România

Mereu surprinzătoare. Din ce în ce mai des, plăcut.

Dragoste şi obsesie la 23 de ani

Dedicat celor care vor să se bage, celor care sunt deja, celor care au fost şi, în special, celor care ştiu şi cunosc...

Aviz amatorilor şi amatoarelor: cititi cu atenţie prospectul înainte de a încerca produsul şi abia dup-aia... dar mai bine NU!!!

Avertisment: A nu se lăsa pe mâna copiilor/copilelor fără supravegherea de specialitate asigurată de un personal competent şi conştiincios. În cazul în care există totuşi riscul unei contaminări recomandăm aplicarea strictă a tratamentului corespunzător: cămaşă de forţă, duşuri foarte reci sau dimpotrivă fierbinţi, asigurarea unui număr corespunzător de ziduri/pereţi/stânci/ bolovani (gusturile nu se discută) adecvate şi etichetate corespunzător cu "loc de dat cu capul", biciul cu 9 limbi... şamd.

Persoanele direct interesate (atât în calitate de infirmier/ă cât şi de pacient/ă) şi nu numai, sunt libere să dezvolte şi să îmbunătăţească metodele curative după bunul plac şi gradul de rafinament sado-maso la care au ajuns până acum... Fără a uita, totuşi, de sfânta obligaţie de a le împărtăşi şi cu noi, trecuţii, actualii sau potenţialii posesori de obsesii...

25 iulie 2006

Capşa

Intru într-o sală frumoasă, cu pereţii finisaţi atent. Stucaturile aurite, oglinzile şi candelabrele sunt scoase în evidenţă de culoarea pereţilor - un alb gălbui. Nu ştiu dacă pereţii se văd aşa din cauza luminii sau de la prea multele ţigări fumate aici - proaspăt venită de afară, simt izul stătut de fum de ţigară.

În prima sală, nici ţipenie de om. În dreapta, salonul de mese e pregătit pentru cine... festive. Nici aici nu e nimeni. Înaintez şi văd o doamnă destul de în vârstă, aşezată la ultima masă din colţ. Decid să mă întorc în prima cameră - mi se pare mie că ar fi mai potrivită pentru gustări uşoare. Găsesc uşa care dă spre bucătărie şi baie şi pe o măsuţă mică, pe care zace o scrumieră folosită, câteva meniuri. Studiez în linişte unul şi mă hotărăsc să rămân. În seara asta îmi permit o cafea şi o prăjitură la Capşa.

Cu planul acesta în minte mă întorc în sala unde o văzusem mai devreme pe bătrâna doamnă. Acum stă de vorbă cu un  ospătar. Vrând, nevrând, acesta trebuie să asculte povestea unui festin care i-a marcat viaţa... în tinereţe, probabil. Între un ostropel de pui şi o prăjitură cu nu ştiu ce, îmi fac şi eu apariţia. Femeia nu e prea fericită că o întrerup. Mă studiază de sus până jos, cu un dispreţ afişat fără menajamente. Sunt o intrusă. Ospătarul, în schimb, îmi promite că un coleg mă va servi imediat. Mă întorc în prima sală şi, într-adevăr, colegul se materializează ca prin minune. Sunt pusă în ciudata situaţie de a nu şti ce masă să îmi aleg. Toate sunt libere. Într-un târziu mă opresc la una care "dă" spre bulevard. Văd intrarea hotelului "Capitol" ca în palmă. Eh, şi oamenii de afară mă văd pe mine. Unii chiar întorc capul să se asigure că sunt o persoană reală şi nu o stafie.

Prăjitura "Capşa" vine pe o farfurie cu monogramă. Citesc - "Casa Capşa - 1852". Monogramă are şi scrumiera ciobită de pe masă. Ceaşca cu cafea turcească e mai nouă. Între timp, în restaurantul propriu zis, atmosfera se mai animă. Aud mai multe glasuri dezbătând... ceva. Sau poate sunt fantomele clienţilor faimoşi de odinioară? Îmi savurez prăjitura, singură cu gândurile mele şi muzica unui post de radio romantic. Prin faţa "Capitolului" trec doi tipi care cară o canapea galbenă. Prăjitura e chiar bună. Şi cafeaua. Speriat de un zgomot auzit numai de el, ospătarul scoate capul de după o uşă mai ponosită pe care scrie "Staff only". Nota e imprimată pe o hârtie cu monogramă care vine într-un carneţel maro, cu cotorul rupt, brand-uit şi el. Florile de pe masă sunt, în schimb, reale şi miros chiar bine... ce să fie? Gladiole oare?

Îmi sorb ultimele guri de cafea şi mă pregătesc să plec, să înfrunt lumea dezlănţuită de afară. Şi totuşi... parcă aş mai sta puţin în locul ăsta vechi, prins între interbelic şi comunism, unde nu intră nimeni, aproape niciodată.

Plec din Capşa întrebându-mă când a fost ultima oară locul ăsta plin de oameni şi de veselie. Oare în perioada interbelică? Poate mai aproape de zilele noastre? La câteva zile, total neaşteptat, găsesc un răspuns în cartea pe care o citesc:

"Dacă încropeam doişpe lei, era lucru mare! Capşa ne surâdea după colţ, chelnerii ne înţelelegeau şi ne tratau ca pe nişte învingători, cu trei lei cincizeci luam o cafea, iar cu opt, o bere Okocim. Plusam uneori, când ieşea soarele  financiar al bursei studenţeşti, ba cu o bere, ba cu o altă cafea. Şi ţigări - cât cuprindea. Orice bacşiş era bun, era în regulă. Viaţa de student avea farmec la Capşa. Ne cheltuiam banii cu folos. Zilele treceau pe nesimţite. Parcă de-abia ne ridicam de la masă, că se şi făcea ziuă şi ne aşezam la loc. Ca orice student la Litere, ştiam că aici se vânturase, odinioară, toată crema literară interbelică. Dar şi noi eram tari: numai în perioada 1976-1977 au intrat acolo, la braserie, mai toţi poeţii din manualele de română de acum. Adică T.T Coşovei, Cărtărescu, Stratan, Madi Marin, Matei Vişniec, sumedenie, domnule - şi subsemnatul." (Florin Iaru - "Fraier de Bucureşti", "Ora închiderii")

Unde a dispărut imaginaţia?

Am văzut aseară filmul "Le fabuleux destin d'Amelie Poulain". Nu ştiu cum de l-am ratat la vremea lansării. Cert e că în ultima vreme tot îmi amintesc de el: când vizitez Parisul, când ne plimbăm prin Montmartre şi soră-mea îmi zice: "Uite, asta e băcănia unde îşi făcea cumpărăturile Amelie..."

Nu se mai putea aşa... Aseară, l-am căutat (surpriză, îl aveam deja în calculator!) şi, în ciuda rezervelor mele iniţiale, am petrecut 2 ore frumoase adâncită până peste urechi în fantezia scenaristului.

Nu ai cum să nu te îndrăgosteşti de Paris-ul lui Amelie. În primul rând e lumina - o lumină dulce, de toamnă, care înfrumuseţează toate imaginile. Apoi, atmosfera patriarhală - de loc mic unde toată lumea ştie pe toată lumea, casele vechi şi confortabile din suburbii în care stau părinţii protagoniştilor, apartamentele boeme ale locatarilor din imobilul în care trăieşte Amelie. Filmul vinde un Paris firesc pe care turiştii nu prea au cum să-l cunoască. Ăsta e privilegiul localnicilor. 

Apoi, apare întrebarea - când te-ai bucurat ultima oară de lucrurile simple? Majoritatea personajelor din film sunt prezentate prin intermediul lucrurilor care le fac plăcere şi a celor care le displac. Ameliei, spre exemplu, îi place să îşi treacă degetele prin grânele din sacii de la piaţă, să arunce cu pietre în canalul Saint Martin, să observe detalii pe care nimeni nu le vede şi să se uite la feţele oamenilor în cinematograf. Mai mult decât atât, ea are o imaginaţie  puternică care o ajută să i se pară că visele ei sunt reale. Astfel, trăieşte într-o lume plină de culoare, unde cele mai neobişnuite lucruri se pot întâmpla.

E atât de departe de mine lumea asta încât, în primele momente, am desconsiderat-o total. Pe parcursul filmului mi-am dat seama că şi eu am fost aşa odată. Aveam vreo 10 - 11 ani şi evadam pe acoperişul de geam dintre casa mea şi a bunicii. Acolo, stăteam chircită pe o dală şi îmi închipuiam că sunt unul dintre personajele din poveştile lui Jules Verne sau că timpul şi spaţiul se amestecă şi ajung în romanele de capă şi spadă ale lui Sadoveanu sau Dumas. Mai târziu, am deprins obiceiul (pe care îl au toţi adolescenţii, de altfel) de a-mi imagina scenarii alternative ale unor întâmplări reale. De cele mai multe ori (evident!), ieşeam mai bine în ele decât în realitate. Uneori (mai rar, ce-i drept!) exploram şi reversul medaliei. Ăstea erau, de obicei, coşmaruri.

Treptat, perioadele de visare aiurea au devenit mai puţine. Acum îmi dau seama că de ceva vreme au dispărut cu totul. Majoritatea lucrurilor pe care le vreau sunt mai mult sau mai puţin realizabile. Asta nu înseamnă neapărat că am devenit un om care "bifează" orice dorinţă. Poate doar maturizarea (sau bătrâneţea, bat-o vina!) m-a făcut să visez lucruri reale, tangibile. Am intrat astfel într-o cursă contra cronometru în care încerc să "fac" cât mai multe şi, undeva pe drum, am pierdut capacitatea de a visa doar de dragul fanteziei şi de a mă bucura de lucrurile simple... 

Uneori mă gândesc că n-ar strica să le regăsesc.

John Grishman-ii de vacanță

Undeva, pe la mijlocul lui decembrie, m-am apucat să citesc unul din thriller-ele lui John Grishman. Mi-am zis că e tot ce îmi trebuie la sfârșitul unei perioade stresante - o carte ușoară, incitantă, care să mă poarte în lumea aventurilor cu iz de roman poliţist - avocăţesc. "Mediatorul" m-a dezamăgit un pic din punctul acesta de vedere. E o lectură interesantă dar nici pe departe la fel de bună ca "Firma" sau "Cazul Pelican"

Pe scurt, un deţinut de rang înalt, suspectat că a încercat să vândă nişte informaţii secrete străinilor, este graţiat datorită intervenţiei şefului CIA. Acesta vrea să afle cine plătise pentru informaţii şi speră că folosindu-l pe Joel Backman ca momeală va avea un răspuns rapid. Fostul deţinut este transportat în Europa, mai precis în Bologna, în cadrul unui program de protecţie a martorilor. Acolo primeşte ajutor financiar şi este înscris la cursuri de învăţat italiana rapid, totul pentru a nu bănui că această eliberare nu este decât o capcană. Ca mulţi dintre eroii lui Grishman, Backman este un autodidact. Îşi face propriul program, ajunge să se descurce foarte bine în oraş şi prinde noua limbă mai repede decât se aşteptau supraveghetorii săi. În timpul liber, începe o relaţie amoroasă cu profesoara lui de italiană şi îşi găseşte un amic, un american ca şi el, venit să predea la universitatea locală. Acesta îl ajută să comunice cu fiul său care îi face rost de gadget-urile necesare unei evadări spectaculoase.

După cum spuneam, povestea nu este nemaipomenită. John Grishman poate inventa ficţiuni mult mai bune, după cum veţi vedea mai jos. Nu este explicat prea bine nici de ce CIA-ul face atâtea eforturi pentru o "momeală" iar puterea de adaptare a personajului depăşeşte, aş zice eu, graniţa credibilului.Ce e fain în cartea asta e că poate fi folosită, cu succes, pe post de ghid într-o eventuală vizită în Bologna, mai ales dacă traseul e culinar, fiindcă Grishman este un gurmand îndrăgostit de bucătăria italiană. 

Am dat de a doua carte despre care voi povesti în aeroportul din Viena. 2 ore de zbor, nimic de citit şi un autor care îmi place. Nu am ezitat să o cumpăr. De data aceasta, am nimerit o poveste foarte interesantă. Titlul romanului este "Confesiunea". Donte Drumm, un tânăr de culoare condamnat la moarte pentru viol şi crimă în statul Texas îşi trăieşte ultimele zile. E de 9 ani în închisoare şi nimeni nu mai speră că ar putea fi salvat în ciuda faptului că dovezile împotriva lui sunt puţine. Cazul este construit pe mărturisirea lui dar apropiaţii ştiu că a fost terorizat şi indus în eroare de poliţişti pentru a da această declaraţie. Din păcate, aceste argumente nu au fost acceptate în instanţă. 

Cu aproximativ o săptămână înainte de execuţie, reverentul Keith Schroeder din Kansas primeşte o vizită neaşteptată. Travis Boyette este un fost puşcăriaş, înscris într-un program de eliberare condiţionată, care trăieşte în oraş. Travis are o tumoare pe creier şi nu va mai trăi mult. Înainte de a muri ar vrea să facă o faptă bună - să mărturisească că el este vinovat de crima de care este acuzat Donte Drumm. Reverendul se hotărăşte să îl ajute deşi asta înseamnă să îşi rişte slujba şi dreptul de a profesa. Cei doi ajung în Texas la timp pentru ca mărturia să poată fi înregistrată şi trimisă guvernatorului şi Curţii de Apel dar, datorită birocraţiei şi jocurilor politice, nici judecătorii, nici guvernatorul nu văd înregistrarea decât atunci când este prea târziu. Donte Drumm este executat prin injectare cu otravă. Câteva ore mai târziu, avocatul lui, ajutat de adevăratul criminal, descoperă dovada supremă a nevinovăţiei condamnatului, cadavrul fetei ucise. 

Această carte este o pledoarie puternică împotriva condamnării la moarte şi a sistemului judiciar american care permite ca o pedeapsă de acest fel să fie validată folosind doar dovezi circumstanţiale. Ritmul este alert, întâmplările emoţionează, logica acţiunii este mult mai bună. O carte pe care, spre deosebire de "Mediatorul", nu prea o poţi lăsa din mână. 

Essen

Nu am prea multe de povestit despre Essen, orăşelul văzut într-o după-amiază, doar fiindcă era aproape, fără prea multe planuri de a merge aici sau acolo... aşa că vă invit într-o călătorie virtuală (şi vizuală) în toamna anului 2008.

Sosirea
O clădire modernă cu orologiu interesant
Oameni, locuri
Parcurile lor sunt mai frumoase ca ale noastre
Catedrala din Essen, o biserică cu o istorie interesantă. Un avanpost la feminismului monastic, aş putea spune.



Lumea corporaţiilor
Glumiţe lingvistice

Sinagoga... pe care am găsit-o închisă

Puterea obişnuinţei


Ionuţ a plecat de-acasă acum două luni. Era o sâmbătă friguroasă de ianuarie. M-am trezit la şase, ca de obicei. Am făcut omleta cu şuncă şi ciuperci care îi place lui atât de mult, am fiert cafeaua, tare şi înmiresmată, aşa cum îmi place mie. Ionuţ nu-mi moşteneşte pasiunea pentru cafea. Poate e mai bine aşa. Pe la şapte, totul era gata. L-am trezit cu o bătaie scurtă în uşă: 
- Mamă, hai să mănânci! 
- Vin imediat! mi-a răspuns vioi, aproape înainte să termin de vorbit. 
Ce ciudat! Băiatul meu se trezise deja… Tonul vocii lui mi-a adus aminte de copilul care, cu câţiva ani în urmă, aştepta cu nerăbdare dimineţile în care urma să plece în excursie cu clasa. Aceeaşi dorinţă de aventură. Deseori m-am întrebat dacă reuşea să doarmă vreun pic în acele nopţi.
Am mâncat împreună, ca de obicei. E, sau mai bine zis era, micul nostru ritual zilnic. Apoi ne-am băut cafeaua: a mea era neagră, fără zahăr, a lui îndulcită cu două linguriţe de miere şi înmuiată cu lapte. Nu am stat prea mult la poveşti. Se grăbea. 
- Să te ajut cu ceva, mamă?
Nu era nevoie. Bagajele erau aşezate ordonat în mijlocul camerei, patul strâns, hârtiile de prisos puse în coş. 
- Nu am luat chiar tot… doar lucrurile de care am cu adevărat nevoie. Nu vreau să car toate nimicurile ăstea peste mări şi ţări. Şi apoi nu e ca şi cum nu m-aş mai întoarce niciodată aici! mi-a zis el când am observat că dulapul rămăsese aproape plin. 
Ionuţ s-a mutat în Anglia. Vrea să muncească câţiva ani acolo, să strângă nişte bani şi să vadă cum e viaţa în altă ţară. Nu-l condamn. Şi eu mi-am dorit să călătoresc când eram mai tânără. Nu s-a putut. La început nu am avut bani. Apoi a venit copilul şi nu prea mai era timp. După ce am ieşit la pensie, am rămas iarăşi fără bani. 
Şi-apoi nu puteam lăsa băiatu’ singur. Începuse serviciul, avea mult de muncă. Cineva tot trebuia să aiba grijă şi de el, să-i facă o mâncărică caldă... Ziua mea începea la ora şase. Mă trezeam, făceam de mâncare, îl trezeam şi pe el… Apoi, în timp ce mânca, îi călcam o cămaşă, îi împachetam prânzul. Când totul era gata, ne beam cafeaua împreună, mai povesteam de una, de alta. El pleca la muncă şi eu la piaţă. Ţin să ajung devreme la piaţă, să găsesc laptele proaspăt, aşa cum îi place băiatului meu, să cumpăr legumele şi carnea cele mai bune. Mă întorceam apoi acasă şi găteam: o supă, felul doi şi desertul. După aceea mă apucam de curăţenie. Nu ai zice, dar sunt o grămadă de făcut într-un apartament: aspirat, şters praful, aranjat, spălat haine. Udam florile, făceam o baie şi gata, trecea ziua. Când bătea ceasul de şase seara mă apucam să pregătesc masa. Indiferent ce planuri avea pentru seară, băiatul meu trecea întotdeauna pe acasă...


Nu mi-am schimbat prea mult programul de când sunt singură. 
- Mamă, da’ de ce te scoli matale aşa devreme? Ce ai de făcut? Dormi, odihneşte-te, plimbă-te… Bucură-te că nu-ţi mai stau pe cap. Gândeşte-te că eşti în vacanţă…
Aşa îmi zice băiatu’ ori de câte ori vorbim la telefon. Ar trebui să-l ascult, da’ nu pot. Ce e aia să te plimbi? Păi nu mă plimb deja? Pân’ la piaţă şi-napoi e ceva drum. Să mă plimb aşa, gură-cască, pe străzi, fără treabă? Ce-ar mai fi şi asta? Auzi tu, să dorm şi să mă odihnesc. Fac şi asta dar nu pot să o ţin numai aşa…
- Alo?
- Ce faci mamă? 
- Bine, mamă, pe-acasă. Tu?
- Am plecat de la muncă şi mă duc în oraş, cu nişte prieteni. Tu ce mai zici? Ce mai e pe-acasă?
- Nimic nou, mamă. Am fost azi la piaţă să cumpăr roşii şi varză pentru murături. Am găsit aşa o varză frumoasă… Mâine tre’ să mă duc la spital, pe la unchiul Gheorghe.
- Da’ ce-a păţit?
- Eh… ştii tu cum e el. Vrea să le facă pe toate singur de parcă ar avea tot douăzeci de ani. S-a apucat să repare podul că a plouat cam tare luna trecută şi le intra apă în casă. Nu s-a uitat cum pune picioru’ pe scară când cobora şi a căzut. Şi-a rupt piciorul. Domnu’ doctor zice că e bine, da’ na, acum tre’ să stea o vreme în spital…
- Of… păi spune-i şi matale să se potolească. Pupă-l din partea mea!
- Da, mamă… Tu eşti bine? Ai mâncat ceva? 
- Nu, voi mânca în oraş cu prietenii…
- Aaa… Păi ai grijă, mamă, pe-acolo. La muncă e totul bine?
- Da. Mult de muncă, da’ mă descurc…. Auzi,mamă, tre’ să închid. Te pup! Vorbim mâine…
Închid telefonul şi îl las încet jos, pe canapea. Mă uit la ceas. E deja ora şapte. Când o fi trecut şi ziua asta? Ionuţ ar fi trebuit să ajungă acasă până acum… dacă ar fi fost în ţară. Mai stau niţel aşa, pierdută în gânduri, apoi mă ridic şi pornesc încet spre bucătărie. Ce să mănânc? Mie nu-mi trebuie ciorba şi tocăniţa şi plăcinta cu mere, dar continui să gătesc în fiecare zi, aşa cum fac de 30 de ani, trei feluri de mâncare. Ce să fac altceva? Îmi pun un pic de tocăniţă în farfurie… 
- Ştii cum e, mamă… Vor să scoată untul din tine. Azi, de exemplu, aveam de terminat task-ul ăla de care ţi-am povestit ieri dar s-a trezit şi unul din şefi că ar avea nevoie de un document pentru proiectul de care mă voi ocupa începând de săptămâna viitoare…
- Ce e ăla, mamă, task?
- Of, mamă, nimic nu ţii minte… Ţi-am mai spus asta. Task e un soi de sarcină de… muncă. 
Copilul meu… E amuzant să îl vezi cum îşi ia aerul ăla serios şi îmi explică, pe îndelete, cuvintele ălea noi pe care le folosesc tinerii din ziua de azi, la muncă. Îl ascult şi nu prea. Eu nu mai am nevoie să ştiu vorbe din astea ciudate, în engleză. Nu înţeleg chiar totul, dar ştiu că a crescut isteţ şi harnic, aşa cum mi-am dorit întotdeauna. Asta e tot ce îmi trebuie.
Uite, aproape am terminat mâncarea.E mult mai plăcut să mănânc când stau de vorbă cu el. Eu mănânc şi el îmi povesteşte de Anglia, de lumea aia nouă şi ciudată, de muncă şi task-uri…
- Ionuţ, mamă, vrei o plăcintă cu mere?

Clinici particulare româneşti

"Mă scuzaţi, ştiţi ceva de pacientul de la 314? A ieşit din operaţie?"
Asistenta îşi ridică ochii din calculator şi se întoarce spre colega ei.
"Hernia... Ştii ceva de hernie?"
"Care hernie?"
"Hernia inghinală!"
"Aaa... e încă în operaţie."
***
Chirurgul în vizită la pacienţi e ca Zeus, coborât pe Pământ printre muritori. El conduce grupul cadrelor medicale. Doar unul sau doi dintre ceilalţi olimpieni sunt suficient de norocoşi încât să meargă alături de el. Ceilalţi îl urmează la câţiva paşi în spate. A doua linie e alcătuită din zeii mai lipsiţi de experienţă iar ultimele vin întotdeauna asistentele.
***
Pentru pacienţi, doctorul e Dumnezeu. "Hai să nu-l deranjăm pe domnu' doctor cu  tot felul de întrebări" îmi zice tata, deşi nu vreau să aflu decât lucruri de bun simţ iar intervenţia chirurgicală a fost plătită cu bani grei. Ba mai mult, e aproape ora două, au trecut trei ore de când fuseserăm anunţaţi că va începe operaţia şi încă nu a venit nimeni să ne anunţe ceva, orice. Tata nu mai tresare la fiecare zgomot pe care îl aude pe hol, aşa cum a făcut în ultimele două ore. Acum face sudoku şi aşteaptă... De-abia când sunăm vine o asistentă ca să constate că perfuzia s-a terminat deja (probabil de câteva ore) şi că n-ar fi rău să-i scoată acul din venă. Nu, nu ştie nimic de operaţie. Da, din când în când orarele se mai schimbă dar nu s-a întâmplat nimic. "Staţi liniştit!" Oare cât de liniştit îşi închipuie că poate sta un om care aşteaptă ca, din clipă în clipă, să fie luat, deschis şi să i se peticească sacul abdominal în vreo trei locuri? Ar fi chiar aşa de greu să anunţi şi pacientul când îţi dai seama că operaţia nu are cum să se desfăşoare la timp?
***
Mă mai înfurii un pic aducându-mi aminte... "Mi-au dat ieri cinci pastile de Dulcolax la 10 şi cinci la 11," îmi povestea tata mai devreme. "Mi-a scăpat una pe jos, da' am luat-o şi aşa că doamna asistentă a zis că nu are nimic."
***
Această poveste s-a desfăşurat, nu într-un spital de stat din România unde cu toţii ştim cât de rău stau lucrurile, ci într-o clinică particulară care se vrea curată, prietenoasă şi modernă. Nu pun la îndoială competenţa doctorului -  operaţia a ieşit bine, dar cred că nu ar strica ca anumite lucruri să se înbunătăţească. Mai ales pe partea de relaţii cu clienţii şi grijă faţă de moralul pacientului.

2014 - Saptamana 8&9

17 februarie
Primul gând al noii săptămâni: A venit vara sau am eu halucinații? Ieșind din blog... ăăă... bloc am văzut pe stradă o doamnă care purta pe sub geaca groasă, de iarnă, o rochie destul de primăvăratică. Din rochie îi ieşeau picioarele goale. Încălţămintea - nişte şlapi de plajă, completa această ţinută excentrică. Mai apoi am zărit și căţelul pe care îl plimba doamna, semn că nu venise şi nici nu pleca prea departe, iar ziua însorită (dar încă friguroasă) de februarie și-a intrat pe deplin în drepturi.

18 februarie
21:30: Oare mereu există atât de mulţi oameni care pleacă târziu de la muncă? Metroul care vine dinspre Pipera este pe jumătate plin. Trec prin pasajul de la Unirii. La ora asta se montează noi panouri publicitare. Sunt curioasă care vor fi reclamele cu care îmi voi clăti ochii o lună de-acum încolo... Pe scara rulantă care merge spre magistrala 1 întâlnesc o veche cunoştinţă. Săptămâna asta se pare că aflu veşti de la oameni cu care nu am mai vorbit de mult.

19 februarie
Nu mai citesc cărți la metrou zilele ăstea. Am două numere din "Dilema veche" pe care vreau să le termin. Numărul pe care mă uit acum are ca temă Euromaidanul. 
Săptămâna asta nu prea am avut vreme să urmăresc știrile. Prin fața ochilor mi-au trecut meteoric povești despre Iulia, fata de 15 ani  care a fugit la mănăstire declanșând astfel un scandal național și, azi de dimineață, am aflat despre cei douăzeci și ceva de morți din Ucraina...
Beau vin într-un bar și scriu, adică îmi adun gândurile. O ard boem cum s-ar spune și mă bucur ca un copil de cele câteva clipe de relaxare.

20 februarie
Cronica pasajului de metrou de la Unirii: În sfârșit am aflat! Mihaela Rădulescu și Activia ei au fost înlocuite cu reclame pentru Romexpo (apropo, târgul de turism se desfășoară între 13 și 16 martie) și cu poze mari ale unei noi lame de ras marca Gilette. Din păcate, lama nu se compară cu Mihaela...

21 februarie
Sfârșit de săptămână! Îl așteptam de marți... Am terminat de citit numărul acela al "Dilemei Vechi" de care vă spuneam, cel cu Euromaidanul. Concluzia? Nici o revoluție nu iese fără organizare. 
Serbez vinerea cu niște cumpărături și o șuetă cu o bună prietenă. Este un remediu bun pentru corzile care, întinse prea tare, se rup.

22 februarie
Din presă aflu că Iulia Timosenko a fost eliberată din închisoare și a devenit un simbol al revoluției ucrainiene. Actualul președinte al Ucrainei, Viktor Ianukovici a fugit sau se ascunde. În lipsa lui, protestatarii îi vizitează locuința de vară. Poze cu interioare somptuoase apar regulat pe Facebook sau Twitter. Un soi de 1989 la noi cu mijloace de comunicare în masă mai bune.

23 februarie
O zi urâtă astăzi. M-am urnit cu greu până în centru să văd Muzeul Țăranului Român și târgul de mărțișoare din spatele lui. Amândouă m-au surprins plăcut. 
Ritualurile de duminică seara mă obosesc din ce în ce mai tare mai ales când printre ele se numără și călcatul. 
Înainte de culcare, ne uităm la un excelent documentar BBC - "Ancient Rome". Episodul acesta este despre Tiberius Gracchus și primele forme de manipulare în masă. 




24 februarie
Azi e Dragobetele... sărută fetele. Azi e de asemenea luni, o zi urâtă în care noi, angajații, muncim cu spor sau, mai degrabă, cu mințile încă împrăștiate în gândurile de week-end.
Am văzut un loc nou și am ascultat un concert fain. Locul se numește ceainăria "Infinitea", un fel de sufrageria cuiva cu ceai foarte bun și atmosferă faină. Tot aici, pe strada Dr. Grigore Romniceanu am descoperit una din puținele străzi în scări ale Bucureștiului. Trebuie să revin și să o admir la lumina zilei. 
Fata care a cântat se numește Cătălina Beta?, are o voce superbă și un repertoriu foarte bogat. Merită ascultată în compania unui ceai exotic băut acolo.

25 februarie
Mall. 3D. "Pompeii". Efecte speciale foarte mișto, love story prostuț, cu prea mult sirop.

26 februarie
1 oră și ceva de stat peste program înainte de mini vacanță. Am rezolvat, în schimb, o chestie și asta m-a făcut să mă simt aproape deșteaptă. 

27 februarie
Am reușit performanța de a mă trezi la 6. E adevărat, bucuria unui zbor mă motivează mult mai mult ca rutina zilnică a muncii.
Sunt într-un avion Tarom, merg din nou la soră-mea, în Paris. Am avut noroc de un taximetrist vorbăreț de dimineață. Nu m-a deranjat prea tare. Sunt destul de fresh în ciuda celor doar 4 ore de somn. După cum ziceam, taximetristul era vorbăreț așa că în ora petrecută în mașina lui am avut vreme să trecem în revistă o grămadă de subiecte: traficul de joi, de la 7 dimineața, cât de greu e să faci banii zilnici ca taximetrist, vremea urâtă de astă iarnă, problemele pe care le au oamenii cu ratele prea mari la bancă, vacanțe în străinătate și prețurile mari de-acolo, aplicații pe mobil, etc...
Aeroportul mi s-a părut mult mai pustiu ca de obicei. La check-in nu era nimeni la coadă, lucru de înțeles având în vedere că jumătate din avion e gol. Ce pot să zic? Bad for business dar al naibii de confortant pentru călători.
E o zi frumoasă aici, sus, la 10000 de metri. Survolăm marea obișnuită de nori albi și pufoși. Deasupra noastră, cer albastru și soare.

28 februarie
Ies din cămin să fumez o țigară. Un coridor larg cu oglinzi pe o parte și ferestre pe cealaltă. Coloane de susținere în stilul celor antice dau un pic de rafinament spațiului. Când merg pe aici, seara, am impresia că sunt pe holurile unui spital. Totul este alb și liniștit. Bănci sub ferestre. Pe una dintre ele o chinezoaică micuță, cu rochie înflorată, dresuri negre și papuci albaștri de casă, vorbește la telefon. O las pe coridor, o găsesc tot acolo la întoarcere. Bea o fanta orange și poartă o conversație animată. E frustrant să nu înțelegi absolut nici un cuvânt din cele ce se spun acolo dar (sis, ai dreptate) și un pic misterios. 
Afară e cam frig. Vreme umedă și cer noros. Parisul iarna, primăvara și toamna. E o iarnă ciudată totuși pentru că gazoanele sunt verzi și copacii înfloriți. E ciudat să vezi atâtea flori și prea puține frunze. 


Pe stâlpul din cărămidă roșie lângă care stau se plimbă alene un gândac. Mă uit mai atentă la el - e din aceeași specie care îmi invadează periodic bucătăria. Vietatea asta mă face să mă simt mai aproape de casă sau, mai bine zis, locuitoare a unei lumi în care lucrurile importante sunt, peste tot, aproape la fel. Uite, chiar și gândacii francezi seamănă cu cei români. 

1 martie
Suntem în camera soră-mii care e cocoțată pe masă fotografiind, din toate unghiurile, mărțișoarele aduse de-acasă. A venit primăvara! Soarele dispare și reapare atât de repede că nu ai vreme să te hotărăști dacă să îți iei haine pentru o zi frumoasă sau să te aștepți la o furtună. 
Pe seară mergem la Pompidou - o expoziție de fotografie de-a lui Henri Cartier Besson. Mi-a plăcut - fotograful a trăit aproape un secol, a văzut și deci a fotografiat multe. Ar fi fost și mai fain dacă nu ar fi trebuit să stăm la coadă pentru fiecare fotografie. Seara am ajuns într-o cafenea în care se asculta jazz. Trupa era bună - mai mult instrumental decât vocal aș zice eu. În schimb, chelnerițele și o fată din public făceau toți banii. Erau niște făpturi fragile, elegante cu voci puternice, răgușite de urmașe veritabile ale lui Edith Piaf.

2 martie
Mă întorc acasă. Îmi pare rău acum că nu stau o zi în plus. Aici e cea mai frumoasă zi de până acum și eu trebuie (tocmai astăzi!) să mă îngrop în RER-uri și terminale de aeroport.
Uau! Nu am stat deloc la coadă pentru controlul pașapoartelor în CDG. Mi se pare cu atât mai surprinzător cu cât, de partea cealaltă a liniei de demarcație, vreo sută de asiatici așteptau,răbdători, să treacă de furcile caudine ale administrației franceze. 

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...