Capşa

Intru într-o sală frumoasă, cu pereţii finisaţi atent. Stucaturile aurite, oglinzile şi candelabrele sunt scoase în evidenţă de culoarea pereţilor - un alb gălbui. Nu ştiu dacă pereţii se văd aşa din cauza luminii sau de la prea multele ţigări fumate aici - proaspăt venită de afară, simt izul stătut de fum de ţigară.

În prima sală, nici ţipenie de om. În dreapta, salonul de mese e pregătit pentru cine... festive. Nici aici nu e nimeni. Înaintez şi văd o doamnă destul de în vârstă, aşezată la ultima masă din colţ. Decid să mă întorc în prima cameră - mi se pare mie că ar fi mai potrivită pentru gustări uşoare. Găsesc uşa care dă spre bucătărie şi baie şi pe o măsuţă mică, pe care zace o scrumieră folosită, câteva meniuri. Studiez în linişte unul şi mă hotărăsc să rămân. În seara asta îmi permit o cafea şi o prăjitură la Capşa.

Cu planul acesta în minte mă întorc în sala unde o văzusem mai devreme pe bătrâna doamnă. Acum stă de vorbă cu un  ospătar. Vrând, nevrând, acesta trebuie să asculte povestea unui festin care i-a marcat viaţa... în tinereţe, probabil. Între un ostropel de pui şi o prăjitură cu nu ştiu ce, îmi fac şi eu apariţia. Femeia nu e prea fericită că o întrerup. Mă studiază de sus până jos, cu un dispreţ afişat fără menajamente. Sunt o intrusă. Ospătarul, în schimb, îmi promite că un coleg mă va servi imediat. Mă întorc în prima sală şi, într-adevăr, colegul se materializează ca prin minune. Sunt pusă în ciudata situaţie de a nu şti ce masă să îmi aleg. Toate sunt libere. Într-un târziu mă opresc la una care "dă" spre bulevard. Văd intrarea hotelului "Capitol" ca în palmă. Eh, şi oamenii de afară mă văd pe mine. Unii chiar întorc capul să se asigure că sunt o persoană reală şi nu o stafie.

Prăjitura "Capşa" vine pe o farfurie cu monogramă. Citesc - "Casa Capşa - 1852". Monogramă are şi scrumiera ciobită de pe masă. Ceaşca cu cafea turcească e mai nouă. Între timp, în restaurantul propriu zis, atmosfera se mai animă. Aud mai multe glasuri dezbătând... ceva. Sau poate sunt fantomele clienţilor faimoşi de odinioară? Îmi savurez prăjitura, singură cu gândurile mele şi muzica unui post de radio romantic. Prin faţa "Capitolului" trec doi tipi care cară o canapea galbenă. Prăjitura e chiar bună. Şi cafeaua. Speriat de un zgomot auzit numai de el, ospătarul scoate capul de după o uşă mai ponosită pe care scrie "Staff only". Nota e imprimată pe o hârtie cu monogramă care vine într-un carneţel maro, cu cotorul rupt, brand-uit şi el. Florile de pe masă sunt, în schimb, reale şi miros chiar bine... ce să fie? Gladiole oare?

Îmi sorb ultimele guri de cafea şi mă pregătesc să plec, să înfrunt lumea dezlănţuită de afară. Şi totuşi... parcă aş mai sta puţin în locul ăsta vechi, prins între interbelic şi comunism, unde nu intră nimeni, aproape niciodată.

Plec din Capşa întrebându-mă când a fost ultima oară locul ăsta plin de oameni şi de veselie. Oare în perioada interbelică? Poate mai aproape de zilele noastre? La câteva zile, total neaşteptat, găsesc un răspuns în cartea pe care o citesc:

"Dacă încropeam doişpe lei, era lucru mare! Capşa ne surâdea după colţ, chelnerii ne înţelelegeau şi ne tratau ca pe nişte învingători, cu trei lei cincizeci luam o cafea, iar cu opt, o bere Okocim. Plusam uneori, când ieşea soarele  financiar al bursei studenţeşti, ba cu o bere, ba cu o altă cafea. Şi ţigări - cât cuprindea. Orice bacşiş era bun, era în regulă. Viaţa de student avea farmec la Capşa. Ne cheltuiam banii cu folos. Zilele treceau pe nesimţite. Parcă de-abia ne ridicam de la masă, că se şi făcea ziuă şi ne aşezam la loc. Ca orice student la Litere, ştiam că aici se vânturase, odinioară, toată crema literară interbelică. Dar şi noi eram tari: numai în perioada 1976-1977 au intrat acolo, la braserie, mai toţi poeţii din manualele de română de acum. Adică T.T Coşovei, Cărtărescu, Stratan, Madi Marin, Matei Vişniec, sumedenie, domnule - şi subsemnatul." (Florin Iaru - "Fraier de Bucureşti", "Ora închiderii")