Azi a fost o zi istorică pentru mine. Am gătit. Eu, care pân' la onorabila vârstă de 23 de ani jumate am văzut găinile doar în forma lor vie și cotcodăcitoare sau direct în farfurie, tocmai bune pentru înfulecat, am ținut, pentru prima oară, între lăbute, un piept de pui crud.

Dar aventura a început mult mai devreme...

Ieri, cu vestita mea inconștiență în materie de lucruri la care nu mă pricep, m-am dus entuziastă la magazinul de la colț să fac rost de “obiectul” muncii. M-am proțăpit în fața vitrinei frigorifice și cum nu distingeam printre mortăciunile înghețate acolo “țelul” vizitei mele, am solicitat ajutorul competent al vânzătoarei. Mutra mea de copil necăjit m-a ajutat și de data asta sau poate tanti suferea de vreun complex universal de mamă a răniților. Cert e că nu numai că am fost așteptată să-mi găsesc bonurile aflate, conform legilor lui Murphy, în fundul rucsacului umplut în prealabil cu juma’ de Cora, dar și îndrumată în transformarea materialului brut în ceva mâncabil.

Azi, împinsă de stomacul care își cerea drepturile, m-am apucat de treabă. Am desfăcut punga și am încercat să identific unde începea și se termina bucata număru’ 1 de piept (în manualul de utilizare, transmis pe cale orală de binevoitoarea doamnă din paragraful anterior, se specifica că în pachet ar putea fi 2 sau 3). Am rezolvat problema, logic, cu cuțitul. După 15 minute de muncă susținută și înjurături în surdină, cu toate degetele încă la locul lor (ah, ce mândră sunt de asta!), iată-mă ținând în brațe carnea macră și lipicioasă, de pe care curgeau piei. Întotdeauna am urât pielea de pui, fie ea și prăjită, iar acum trebuia să mă descurc cu varianta crudă. Bleah! Brusc, senzația de foame a început să mă părăsească, fiind înlocuită cu una de greață.

În timp ce ezitam, neștiind dacă să continui operațiunea “puiul”, diferite variante salvatoare mi se perindau prin minte:

1. Mă fac vegetariană (din nou). Ce rost are să măcelărim bietele animale nevinovate? Vivat Greenpeace și ecologismul.

2. Renunț la masă și trăiesc, ca ursul iarna, din rezerve (că, vorba aia, nu strică).

3. Mă duc la Fast-Food-ul de la parterul blocului.

Până la urmă, partea mai bărbată din mine a preluat conducerea și... “situația” din nou în mâini. Am tras cu voinicie de milioanele de celule moarte ale pielii celui care fusese, pâna nu demult (sper), o zburătoare fericită și lipsită de griji, pentru a păstra doar milioanele de celule, la fel de moarte, ale prânzului meu. L-am fiert, pentru că nu eram sigură că voi fi în stare să-l prăjesc suficient de bine, după care l-am invitat, politicos, în tigaie...

Cu toate astea, greața nu m-a părăsit. Am ținut post negru o zi întreagă. În momentul în care ajunsesem la stadiul de a mânca și pietre, s-a întâmplat un lucru ciudat. Forma aproximativ comestibilă a "delicatesei" gătite de mine a început să mă tenteze. Cu un maare nod în gât, circumspectă, am luat primele guri de friptură. La un moment dat, m-am trezit mâncând serios.

Nu e bucătar mai bun ca foamea.

18 aprilie 2007
Prima oară auzise zgomotul - pietrișul de pe alee scârțâise sub greutatea cuiva care se apropia cu pași apăsați. Respira rapid, de parcă mânca aerul în porții mari, era bărbat și părea să se fi oprit undeva, în dreapta ei:
− Da? a întrebat, fără să întoarcă capul. 
− Mari?
Glasul gros, de om solid și cu prestanță, nu-i părea cunoscut.
− Sunt Vlad! Vlăduț, de la casa cu mușcate. 
În minte i-a apărut o imagine tocită de timp, un băiețel cu zulufi negri, cu un cap mai mic ca ea, care o învăța cum să copieze numeralele la franceză în clasa a treia. Vlad, și-a repetat în gând, și a văzut cum degetele subțiri, cu unghiile tăiate din carne ale copilului, îndoiau colțul paginii cât ea să apuce să vadă ce era scris cu litere mici, pe margine. O mână mare, ca o lopată, și caldă, ca o pâine scoasă din cuptor, i-a acoperit palma strânsă căuș pe lemnul verde al băncii. Bărbatul mirosea a haine curate și a un parfum răcoritor, pe care nu-l mai simțise până atunci. 
Maria și-a strâns umerii, a întors capul spre el și a întrebat încet:
− M-am schimbat?
− Mai mult eu, a râs el. Sunt mai înalt ca tine.
Apoi și-a aprins bricheta, o dată, de două ori, fiindcă bătea vântul, și fumul țigării a învăluit-o, ștergând amintirea parfumului și mirosului de iarbă cu flori al parcului. 



A doua oară, i-a auzit glasul cu mult înainte să intre în curte, era după-amiaza târziu și el se oprise să vorbească cu vecinii de peste drum, care își dezmorțeau oasele pe băncuța din fața porții. S-a apropiat de marginea verandei, s-a sprijinit de un stâlp și a ascultat încordată:
− Și câți ani ai tu, Vlăduț? l-a întrebat tanti Mia.
Nu a mai auzit răspunsul, nici nu era nevoie, el era născut la sfârșitul primăverii, ea la începutul verii și, în primii ani de viață, când încă mai trăiau bunicii lui, prăjiturile și voia bună se țineau lanț între o aniversare și alta spre bucuria tuturor puștanilor de pe uliță. Ea tocmai împlinise douășpatru, el avea douăzeci și patru de ani și o săptămână. 
− La mulți ani, i-a șoptit Vlad ușor și a sărutat-o pe obraz.
Maria a tresărit, surprinsă. Se pierduse atât de mult în gânduri încât nu-l simțise sosind. Buze reci, răsuflare fierbinte, obraz țepos. Nu și-l putea imagina pe Vlad cu barbă, ba uneori, dacă nu i-ar fi povestit cu răbdare, ore în șir, pe băncuța din parc, istorii numai de ei știute, l-ar fi bănuit că minte, străinul ăsta nu avea cum să fie prietenul ei din copilărie. A întins mâinile spre el, cu degetele răsfirate. Era înalt, într-adevăr, a trebuit să se înalțe pe vârfuri ca să îi atingă fața, mandibula bărboasă, gura mică, cu buze crăpate, nasul drept, cu o mică cocoașă spre rădăcină. Băiatul stătea nemișcat, cu ochii închiși și o lăsa să-l cerceteze iar mâinile ei îl căutau mai departe pe Vlăduț până când, simțind cicatricea aspră, de pe mijlocul frunții, s-a oprit, cu ochii lărgiți de mirare:
− Asta o ai de când ne-am suit în podul casei...
S-au așezat împreună pe vechiul balansoar din verandă - era acolo de când părinții construiseră casa și maică-sa îi povestise că, pe vremea când era însărcinată cu ea, îi plăcea să se așeze pe el, în fiecare seară, să simtă căldura ultimelor raze de soare pe față. În ultimii ani, stătea și ea afară în serile frumoase și gândul că există o punte între trecut și viitor, o făcea să spere. 
− Ți-am adus ceva, a zis Vlad și i-a pus o cutie dreptunghiulară în mâini. 
Palmele fetei au pipăit atent suprafața lucioasă până a găsit panglica. Și-a îndreptat spatele, a tras de ea și, închizând ochii, a cercetat cutia de carton cu buricele degetelor. Gândurile i-au zburat spre o altă seară din copilărie, un joc, Vlad o legase la ochi și îi dădea obiecte pe care ea trebuia să le numească, fără să le vadă. Erau în șura cu lemne și luaseră cu ei un platou cu negrese – cine ghicea cel mai mult într-o tură primea două prăjituri. La un moment dat, el îi ghidase mâna spre ceva cald, plat și lipicios. Nu știuse ce e, așa că Vlad îi scosese basmaua și îi arătase, plin de satisfacție, limba vițelului pe care bunicul său îl tăiase în după-amiaza aceea. Era vineție și avea urme de sânge închegat pe margini iar fata a aruncat-o cât colo, ca și cum ar fi fost un șarpe veninos. De-atunci nu mai mâncase carne de vițel.
− Ce ai aici? 
A zâmbit nesigură.
− Audio-book-uri. M-am gândit că ți-ar plăcea să le asculți, a zis el. Romane, nuvele. Ai ce-alege.
− De ce? De ce de-abia acum? a întrebat Maria, oftând.
Întrebarea a plutit în aer câteva momente și apoi s-a împrăștiat pe la colțurile casei. Vlad a înghițit în sec și i-a luat mâna stângă între palmele lui. Fata a simțit cum brațul îi devine lipsit de greutate și urcă până la gura băiatului care l-a sărutat ușor, abia atingându-i buzele cu pielea, dar lăsând în urmă un bănuț lucitor de căldură. 
Ușa casei a scârțâit și mama fetei a tușit prevenitor înainte de a-i chema la masă.


A treia oară când l-a întâlnit trecuseră mai mult de două săptămâni de la cina în familie corectă dar rece, la care Vlad rămăsese aproape împotriva voinței lui. Țârâitul soneriei a speriat-o – ai ei erau plecați la o nuntă și nu se aștepta ca cineva să bănuiască că din casa mută, cu luminile stinse, nu a plecat toată lumea. S-a apropiat de ușă cu pași mici, pipăind cu atenție pereții zgrunțuroși ai livingului. 
– Sunt eu, Vlad, i-a auzit vocea venind parcă dintr-o altă lume.
Maria a ascultat o vreme în liniște zgomotele de afară, jucându-se cu degetele pe marginea zăvorului. I-ar fi deschis dar, în același timp, ar fi vrut să se întoarcă pe canapeaua moale și caldă, fără să-l mai întâlnească niciodată. Niciodată? Deși se obișnuise să adune zilele și anii cu răbdare, ca mărgelele pe o sfoară, niciodată i se părea acum mult prea lung. Definitiv.
− De cine te ascunzi? a întrebat-o el când s-au trezit stând față în față, în cadrul ușii.
Fata și-a plecat fruntea și i-a făcut loc să intre. Ușa de lemn s-a închis scârțâind în urma lor. Au rămas o vreme ca doi dușmani, unul lângă altul, înfruntându-se în tăcere. Zgomotul respirației lui, adânc și un pic șuierat, se completa cu răsuflarea ei ușoară și rapidă. 
− Am avut mai multă treabă la oraș, a zis Vlad fără să fie întrebat și a întins mâinile spre ea. 
Palmele lor s-au atins ca păsările în zbor, ale ei cu palmele întoarse în față, ale lui îndoite, ca niște clești, să-i vină în întâmpinare. Maria și-a mușcat buza de jos și s-a încruntat în eter. O haină din cuier i-a atins umărul și în minte i-au răsărit camioanele, mingiile și păpușile care umpleau camera aceea rece, în ziua de demult în care se certaseră prima oară. Nu aveau mai mult de cinci ani, iar Vlad îi explicase, răspicat, că nu îi dă soldații lui pentru că, știa el de la bunicul, fetițele se joacă cu păpuși. Stăteau în același loc, înfruntându-se nervoși, până ce ea îi smulsese omulețul de plastic din mână și îl aruncase în spatele bibliotecii iar el începuse să plângă. 
Când a ridicat din nou fața spre Vlad, colțurile gurii fetei se îndoiseră într-un început de zâmbet:
− Hai, i-a zis, luându-l de mână și trăgându-l după ea, prin living, apoi pe coridorul lung și îngust care dădea în camera mică, cu aspect de chilie, în care își petrecuse mare parte din viață.
A închis ușa în urma ei și a răsucit cheia de două ori în broască.
− Nu s-au schimbat prea multe pe-aici, a șoptit Vlad.
− Din punctul meu de vedere, nu s-a schimbat nimic, a răspuns Maria, rezemându-se de ușă.
Băiatul s-a apropiat cu pași mici de ea. Îi simțea din nou mirosul, acel after-shave, amestecat cu un iz de tutun, gumă de mestecat cu mentă și ceva, încă ceva, un miros dulceag, cunoscut, dar pe care nu îl putea identifica încă. Mâinile lui i-au atins umerii, buricele degetelor îi trasau hărți invizibile pe pielea fină de pe interiorul brațelor, apoi i-a cuprins fața cu palmele și Maria a închis ochii, simțind răsuflarea fierbinte care îi mătura fața. Primul sărut a făcut-o să se gândească la pupicurile fugare pe care le schimbau într-a patra, dar când buzele s-au despărțit involuntar și atingerea timidă de până atunci s-a transformat în ceva mai brutal și intim, și-a șters din minte orice imagine și s-a lăsat în voia senzațiilor: gust dulce, gust amar, mușcătură - durere, mușcătură – plăcere. Stăteau lipiți unul de altul acum, el îi desfăcuse nasturii rochiei și își plimba mâinile pe spatele ei, cu atingeri ușoare, șerpuite de-a lungul coastelor, apoi i-a scos brațele din mânecile scurte și materialul vaporos a alunecat pe podea. Cu un gest reflex, fata și-a acoperit sânii. Dintr-o dată îl simțea străin, textura hainelor lui punea o barieră între ei.
− Dezbracă-te și tu, i-a zis, trăgând cu mâini nepricepute de tricou.
Vlad a râs ușor și a ajutat-o să-l scoată. A așezat-o apoi în pat, conducând-o cu grijă printre hainele și pantofii împrăștiate pe podea și s-a descotorosit de blugi, așezându-se lângă ea. În patul îngust de lângă fereastră, Maria și-a adus încă o dată aminte de Vlad cel mic, cu fața îngustă și zulufii negri, așa cum arăta în ziua accidentului. Era oare cu putință să fie același cu bărbatul ale cărui buze alunecau peste sfârcurile și abdomenul ei, cu bărbatul a cărui barbă aspră îi zgâria pielea? Singura față pe care i-o știa era cea a copilului, adultul n-avea adâncime și culori pentru ea, era doar o hartă. Se mișcau înlănțuiți acum, piele peste piele, a lui sărată, a ei din ce în ce mai caldă, pe măsură ce durerea plăcută din pântec creștea în intensitate. De ce m-ai abandonat, îl întrebase ea, din nou, după cină. Nu am avut curaj, spusese Vlad cu greutate și Maria încuvințase repede, ca și cum s-ar fi temut că, dacă ar întreba mai multe, el va dispărea pe nesimțite, la fel ca atunci. Nu sunt pregătită pentru niciodată, și-a zis, înfigându-și unghiile în carnea de pe spatele băiatului.
Erau în București, acum fix 8 ani, pe 3 ianuarie 2008, undeva pe lângă Pipera, nici eu nu mai țin minte locul exact.