Nu din lipsă de dragoste aleargă Don Juan din femeie în femeie. E ridicol să ni-l închipuim ca pe un iluminat pornit în căutarea dragostei totale. Tocmai pentru că iubește femeile cu aceeași înflăcărare și, de fiecare dată, cu întreaga lui ființă, simte nevoia să repete această dăruire și această adâncire. De aici și speranța fiecăreia de a-i da ceea ce nici una nu i-a mai dat. Dar, de fiecare dată, femeile se înșala adânc și izbutesc doar să-l facă să simtă nevoia acelei repetiții. “În sfârșit, exclamă una din ele, ți-am dăruit dragostea!” De ce sa ne miram cand Don Juan îi răspunde râzând: ”În sfârșit? Nu, ci doar o dată mai mult”

***
Don Juan... pune ordine în sațietate. Dacă părăsește o femeie, nu înseamnă câtuși de puțin că n-o mai dorește. O femeie frumoasă e întotdeauna dorită. Dar el dorește o alta, ceea ce nu-i același lucru.

***
Cât ne indignăm (sau râdem, cu acel râs complice care înjoseste ceea ce admiră) de cuvintele lui Don Juan și de fraza, mereu aceeași, pe care le-o spune tuturor femeilor! Dar pentru cel ce caută cantitatea bucuriilor importantă este doar eficacitatea. De ce ar mai complica acele cuvinte ce s-au dovedit de atâtea ori deschizătoare de inimi? Nimeni, nici femeia, nici bărbatul nu le ascultă, ci mai curand ascultă vocea care le rosteste. Ele sunt regula, convenția și politețea.

Camus, Mitul lui Sisif

Aceste cuvinte mi se păreau pline de miez în data de 25 februarie 2007.


Am ajuns în Saint-Malo călătorind cu trenul, din Paris. Biletul cel mai ieftin pe care l-am găsit a fost o combinație de TGV (trenurile ultra-rapide franțuzești) care pleca spre Rennes la 08:08, de unde am luat un tren regional până la destinație, unde am ajuns pe la 11:30. Există și variante mai rapide și comode de călătorie -  TGV-urile directe, care fac în jur de trei ore până la destinație. Din Paris se pleacă, de obicei, din gara Montparnasse. Prețurile variază destul de mult - în funcție de sezon și data la care este făcută rezervarea - dar dacă călătoria este plănuită din timp, transportul poate fi redus și la 25 de Euro pe segment. Pentru mai multe informații, consultați site-ul căilor ferate franțuzești. 

Odată bază de atac a corsarilor și fortificație împotriva englezilor vecini, astăzi, Saint Malo este un orășel liniștit și dedicat, mai ales vara, turismului. Aflat pe coasta provinciei Brittania, în Nordul Franței, este la o aruncătură de băț (peste Canalul Mânecii) de Anglia iar seara și dimineața temperaturile sunt destul de scăzute, mai ales în vechiul centru fortificat. Noi am stat două zile jumătate pe-acolo, timp împărțit judicios între explorare și leneveală la mare. Cum jumătate din  timp mi-am petrecut-o încercând să mă acomodez cu briza marină cea prea răcoroasă, nu mi-am făcut griji în privința soarelui. Am umblat liniștită în pantaloni scurți o zi întreagă, ba am mai și stat la plajă, între orele 14 și 19, fără să mă dau cu vreo loțiune de protecție, că doar era frig, nu? Rezultatele nu s-au lăsat mult așteptate. Seara aveam picioarele și spatele roșii și mă durea pielea îngrozitor. Am scăpat de arsuri după mai mult de o săptămână. 

Lăsând acest inconvenient la o parte (pe cât se putea), am încercat să profit la maxim de timpul petrecut aici. Unul dintre cele mai fascinante aspecte ale orașului corsarilor e apariția și dispariția plajelor. Aproape inexistente în timpul fluxului, se ivesc treptat din adâncuri în ceasurile în care marea se retrage. Diferența de nivel este de vreo 10-12 metri așa că atunci când marea este joasă, se poate ajunge pe jos la câteva insulițe aflate lângă țărm. Pe stâncile încă umede se văd bancuri de scoici, în adânciturile de teren se formează piscine naturale și, ceea ce este și mai interesant, spectacolul poate fi urmărit cu ochiul liber pentru că apa se retrage sau avansează destul de repede. Am trăit sentimentul de explorator al unui tărâm nou, punând piciorul în locurile unde, în urmă cu câteva ore, stăpânea marea. 


Digul, zid de cetate, la flux și reflux





Câteva dintre insulițele de care povesteam mai devreme sunt fortificate (deh, francezii și englezii au o lungă istorie de conflicte) așa că am încheiat această călătorie inițiatică pe fundul oceanului urcând într-un fort din secolul XVII. Priveliștea își merita într-adevăr prețul - biletul întreg era 5 Euro, redus, pentru studenți, 3. În față, apa părea foarte albastră, un vapor vintage, cu vele, umplea mijlocul peisajului și un far se vedea într-un colț. Pe laturi, tot felul de yaht-uri, bărcuțe de agrement și canoe pluteau leneșe sub soarele de august. În spate, înspre golf, vedeam drumurile submarine ce se descopereau treptat la reflux și oamenii care stăteau la soare firesc, pe un prosop, fără umbreluțe, șezlonguri și alte găselnițe ale lumii moderne. 


Fortul pe care l-am vizitat, la flux și reflux





Seara, când marea începea să urce, plecam să vizităm orășelul și să mâncăm - midii, specialități locale -  omlete cu salată și clătite, uneori și feluri mai sofisticate care includeau, neapărat, pește. Spre deosebire de explozia de culoare de la țărm, orășelul medieval este sobru și întunecos: ziduri cenușii, înveselite doar de fațadele albe, reclamele colorate și luminile secolului XXI, străduțe pavate, turnulețe crenelate, multă umbră deasupra aleilor înguste, răcoare.




Nu am ajuns pe pământ englezesc de data aceasta, deși insula Jersey părea un loc care merită a fi vizitat, dar am plecat într-o excursie de o jumătate de zi la Mont Saint-Michel, despre care voi scrie pe îndelete într-un alt articol.  




Pentru o excursie organizată de duminică seara până luni dimineața, micuța noastră escapadă a ieșit destul de bine. Nu mai plecaserăm niciodată cu mașina într-o călătorie atât de lungă așa că aveam emoții - să nu ne rătăcim, cum sunt drumurile prin munții Bulgariei, cât de rea e situația în Grecia - dacă e bine să avem suficienți bani cash la noi sau vom putea plăti și cu cardul, dacă cazările sunt confirmate, etc, etc.

Prima grijă, cea cu rătăcitul, am rezolvat-o destul de ușor, downloadând o aplicație faină de GPS pe mobil, Here pe numele ei, care ne-a dus direct la țintă, fără bâlbe, ceea ce ar fi fost o mare provocare pentru noi, având în vedere că, nu de puține ori, ne-am abătut de la drumul drept pentru a vedea ceva fain, aflat prin împrejurimi.

Am urmat același traseu și la dus și la întors: București - Giurgiu/Ruse - Veliko Tarnovo - Kavala - Thassos, cu două mici diferențe: la dus ne-am oprit în prima noapte în Bulgaria, la Veliko Tarnovo, pentru câteva ore de explorare, și am luat feribotul spre insulă din Kavala, iar la întors am plecat din Limenas (capitala Thassosului) și ne-am oprit în Kurdzhali, un orășel pierdut prin munții Bulgariei, cu împrejurimi foarte pitorești.



Șoferii experimentați sau cei care au schimb la condus mașina, pot face cei aproximativ 600 de kilometri dintr-o singură bucată, în 9 ore, atât dacă merg în Kavala ca să ia feribotul, ca noi, sau preferă Keramoti, celălalt port care oferă servicii de transport spre Thassos. Împătimiții insulei (cu ocazia asta am aflat că sunt români care merg în fiecare vacanță de vară aici) preferă a doua variantă deoarece vapoarele sunt mult mai frecvente și se merge doar 30 - 40 de minute pe mare, spre deosebire de o oră și douăzeci de minute, cât am făcut noi. Pentru mai multe informații, găsiți orarul feriboturilor aici.

Noi am ales varianta de călătorie slow - am plecat pe la 14:30 din București, am ajuns în jur de 16 la Giurgiu și, după o oră de așteptat la intrarea pe pod, am trecut Dunărea în Ruse. Da, e bine de știut, la graniță se așteaptă, pentru că podul este în reparații și se circulă pe un singur sens, împărțit frățește de români și bulgari, în intervale temporare de câte o oră. Nu știam atunci, dar am avut noroc - fiind luni, nu erau prea mulți călători pe drum. La întoarcere, duminică seara, a durat trei ore să străbatem ultimul kilometru spre România. Prima taxă, cea de pod, am plătit-o la noi: 13 lei în România, dar doar 2 Euro la bulgari. A doua - rovinieta pentru o săptămână în Bulgaria, la ei - 30 de lei.
Țara nimănui de dinaintea podului Giurgiu - Ruse
Nu mi-a plăcut Ruse cu blocurile lui comuniste, unde fiecare proprietar de apartament își vopsise balconul în altă culoare. Am aflat mai târziu, întorcând Wiki pe dos, că ar avea, în schimb, un centru istoric demn de vizitat. 

Ieșind din oraș, nu am mai dat de o localitate pentru multă vreme, pe drumul ce curge pe sub boltele copacilor și urcă încet în munte, până la Byala. De acolo, peisajul se schimbă, seamănă mult cu podișul Transilvaniei - câmpii largi în mijlocul cărora cresc copaci gigantici, turme de vite răsărite de cine știe unde, chiar și satele prin care treceam, cu curțile lor zidite și ascunse privirii oamenilor, păreau ardelenești. Nu am putut scăpa de senzația de ruină năpădită de vegetație, de paragină. Case odinioară frumoase sunt lăsate să se descompună încet. Mi-ar fi plăcut să fotografiez aceste locuri care degajă farmecul delăsării și al îmbătrânirii - bărbatul care stătea pe o bancă și vorbea cu pisica, alimentarele cu pepeni pe mese, în fața ușii, care mi-au adus aminte de aprozarele de demult dar nu aveam timp. 


Scăldat în lumina apusului, ținta noastră, Veliko Tarnovo, sau mai precis cartierul lui vechi, cu străduțe înguste, pietruite, ne-a dovedit că a meritat să ne grăbim. Am ajuns acolo pe la 7 și ceva, seara, după aproximativ 200 de kilometri de condus.


A doua zi, am plecat devreme și nu prea, pe la 12 jumătate, după o scurtă plimbare prin oraș și un mic dejun târziu. De data asta, am mers în jur de 400 de kilometri, până în Nea Karvali, stațiunea de lângă Kavala, unde aveam cazarea. Am trecut granița cu Grecia prin trecătoarea Makaza, unde, marți după-amiaza, eram singurii rătăciți pe munte. Ca și la trecerea graniței românești, mi s-a părut amuzantă formalitatea de a da actele grănicerului bulgar pe care ni le-a returnat apoi grănicerul grec, aflat într-o gheretă lipită de a primului. Munții Rhodopi, cu serpentinele lor abrupte, dincolo de care se văd așezările dinspre malul mării, mi s-au părut mult mai spectaculoși ca primii munți prin care trecuserăm, Balcanii. Odată ajunși în Grecia, nu am mai avut mult de mers până acasă, adică la hotel. Am găsit mai întâi plaja, apoi, la întâmplare, și hotelul, după ce am refuzat oferta unei doamne care creștea găini și nu vorbea nimic altceva decât greaca, de a dormi la ea. Am plătit cazarea cu cardul și asta ne-a luat încă o grijă de pe suflet - chiar dacă grecii nu o duc foarte bine, țin totuși la turiștii lor. La opt seara, când am mers să ne scăldăm pentru prima oară, apa era o oglindă fără valuri, cu o temperatură de peste treizeci de grade. În larg, se vedeau vaporașe și conturul muntos al Thassosului.


A treia zi, încă în road-trip, ne-am oprit pentru câteva ore ca să vizităm ruinele unui oraș antic grecesc, Phillipi, pe numele lui. Am prins feribotul de ora 14 din Kavala, dar nu am mai avut vreme să ne plimbăm prin oraș. 


La întoarcere (șederea noastră în Thassos a fost destul de scurtă - de miercuri după amiază până sâmbătă la prânz), ne-am oprit, după cum ziceam mai devreme în Kurdzhali, la vreo 160 de kilometri de Keramoti. Am plecat din insulă cu feribotul de ora 13 și am ajuns acolo pe la 5 și ceva, după-amiaza, pregătiți să vizităm cel mai mare complex tracic din Balcani, Perperikon. Din nefericire, vremea nu a ținut cu noi - ploua mocănește și era foarte frig, așa că ne-am mulțumit să ne petrecem seara căutând un restaurant. 

Munții Rhodopi, văzuți de pe Perperikon
A doua zi, dimineața devreme, am fost și la ruine, înainte de a ne aventura în străbaterea celor 400 de kilometri care ne despărțeau de casă. Am mers bine deși drumul era mai aglomerat - fiind duminică, mulți români, bulgari și câțiva moldoveni se întorceau din concediu. Văzuserăm asta și cu o seară înainte, în Makaza, când am așteptat vreo douăzeci de minute să trecem granița, timp suficient pentru ca niște frați de peste Prut să coboare din mașini și să se fotografieze, cu mâna dreaptă ridicată în sus, a victorie, lângă plăcuța care anunța intrarea într-o țară a Uniunii Europene, dar nimic nu ne putea pregăti pentru coada de trei ore jumătate la care am stat până să intrăm pe podul de la Ruse. Până la graniță, călătoria a decurs aproape fără peripeții cu excepția momentului în care, după o jumătate de oră de pauză într-un OMV, am simțit pe pielea noastră un aspect mai puțin plăcut al ospitalității bulgare, constatând că ne lipsește un capac de la roată. Bine că nu ne-au luat mașina cu totul, ne-am zis și am plecat mai departe.

Contrar tuturor așteptărilor, am ajuns acasă pe la doisprezece jumătate seara, după patru zile pe drum și trei la plajă, blestemând din răsputeri reparațiile șoselelor făcute în plin sezon estival. Cu toate acestea, mi-a plăcut genul ăsta de călătorie, senzația inedită de a trece, fizic, o graniță și schimbările treptate la care ești martor străbătând o țară într-o zi. Nu am avut parte de asta prea des - zburând, cufundarea în altă realitate e imediată și se reduce, deseori, la orașul pe care urmează să îl vizitez.  

Înainte să treacă vara, vreau să vă arăt un loc frumos din București, parc și nu prea, mai degrabă o oază de sălbăticie naturală în haosul de beton, sticlă și metal al orașului - Delta Văcărești. Acest spațiu a devenit cunoscut și locuitorilor din alte cartiere, când cei de la National Geografic au scris un articol despre el: 

"Terenul este ultima insulă, de circa 190 de hectare, rămasă dintr-un arhipelag de smârcuri, maidane şi gropi, situate într-o depresiune vastă de la marginea Bucureştiului de altădată, din vecinătatea marelui maidan denumit Valea Plângerii. Mlaştinile au condamnat-o la o existenţă periferică, la propriu şi la figurat. În Valea Plângerii a fost timp de sute de ani groapa de gunoi a capitalei. În fiecare zi, sute de căruţe şi camioane regurgitau resturile „Micului Paris“, pe care smârcurile le digerau încet. Nişte oameni necăjiţi îşi făcuseră aici colibe de pământ. Unii încercând să supravieţuiască – să mănânce, să îmbrace sau să vândă – ce le pica din scormonitul în gunoaie. Când ridicau capul din mizerie, zăreau spre apus o coloană de fum negru ieşind pe coşul Crematoriului Uman „Cenuşa“. Dinspre nord veneau până la ei miesmele morţii şi putrefacţiei, emanate de Abator şi Ecarisaj. La urechea lor ajungea dangătul rar al clopotelor de înmormântare de la Cimitirul Bellu, închizând acest triunghi macabru care înrăma Valea Plângerii. Între timp, Abatorul s-a mutat, iar o parte dintre terenuri au fost asanate şi consolidate. În perioada comunistă, s-au făcut acolo Parcul Tineretului, un parc frumos şi al doilea ca mărime al oraşului, Sala Polivalentă, un cartier de blocuri, Palatul Copiilor. Din vasta zonă insalubră a Plângerii a rămas doar Groapa Văcăreşti, căreia Ceauşescu îi hărăzise un destin lacustru: „Acumularea Lac Văcăreşti“, obiectiv al ultimului plan cincinal, urma să fie alimentată gravitaţional din Argeş, via Lacul Mihăileşti. Constructorii au apucat să toarne betonul digului împrejmuitor. În prezent, am văzut cum digul, năpădit de buruieni, este devorat cu mare trudă, dală cu dală, bară cu bară, de recuperatorii de fier vechi.
Groapa era dominată cu numai două decenii în urmă de Mănăstirea Văcăreşti, monument de artă medievală valoros. Ctitorită de Nicolae Mavrocordat la 1724, fusese transformată în închisoare pentru revoluţionarii de la 1848, când a suferit primele mutilări. Dar biserica pictată şi o parte din chilii supravieţuiseră şi fuseseră restaurate pentru a deveni muzeu de artă medievală. Arhitectul Gheorghe Leahu, şeful de atunci al proiectului de sistematizare a zonei, ne-a spus că Ceauşescu ar fi dorit să se facă aici încă o sală polivalentă, de 18.000 de locuri, sau un complex „justiţiar“, tribunal şi procuratură. „Indiferent ce ar fi fost, i s-au propus lui Ceauşescu variante care înglobau monumentul de arhitectură medievală în complexul modern, aşa cum se procedează în asemenea cazuri, dar Ceauşescu le-a respins pe toate – spune Leahu. Cred că ceea ce dorea de fapt Ceauşescu era ca mănăstirea să dispară de pe faţa pământului. Şi s-a făcut pe voia sa.“
În Groapa Văcăreşti apăruse un mic cartier cu case modeste, dar cărora abundenţa de verdeaţă le dădea un farmec aparte. Terenurile au fost ocupate, cu acordul proprietarilor, care au semnat fişele de evaluare, iar locuinţele au fost demolate contra unei despăgubiri de circa 80.000 lei, o sumă relativ importantă pe atunci. Expropriaţii au fost strămutaţi în apartamente la bloc, pe care după 1990 le-au cumpărat."

După Revoluție, terenul a fost, după cum era de așteptat, ținta mai multor dezvoltatori imobiliari. Din fericire, conflictele cu foștii proprietari și contractele păguboase, încheiate de primărie, cu firme fantomă, au protejat până acum Groapa. În spațiul curățat de construcții și gunoaie, cu multe izvoare subterane și iazuri, s-a dezvoltat nestingherită o faună și o floră asemănătoare, spun specialiștii, cu cea din Delta Dunării.  





Digul, construit pe vremea lui Ceușescu, l-am escaladat și noi, venind dinspre stația de metrou Mihai Bravu (mai aproape de zonă ca Piața Sudului, o altă coborâre recomandată pe net)  și trecând pe lângă blocurile turn Asmita Gardens, construite de curând la marginea terenului. Am coborât pereții de beton cu reticență. Vegetația bogată: sălcii, ciulini, nuci, ierburi unduitoare ce ascundeau vederii pământul, ne făceau să ne temem de vietățile care ar putea mișuna, nevăzute, pe-acolo căci, pe lângă cele peste 80 de specii de păsări identificate până acum, citisem că am putea da și peste iepuri, reptile, vulpi și vidre. Cei douăzeci și cinci de ani în care aici nu s-a construit nimic au făcut minuni pentru ecosistem.





Nu am avut norocul (sau ghinionul) să vedem decât păsări al căror nume nu îl știam, plante luxuriante, hrănite de apa iazurilor din centru, o familie la picnic, spre bucuria câinelui care se arunca din două în două minute în lac, turiști, ca și noi, și adăpostul improvizat al singurilor locuitori permanenți ai Gropii, o familie de romi ce trăiesc în partea dinspre hotelul Rin, la umbra unor sălcii. Am plecat agale, spre metrou, când lumina devenise prea slabă și ni s-a făcut teamă că ne rătăcim sau că ne mănâncă bau-bau-ul.











Locul poate fi vizitat, după cum spuneam, pe cont propriu, coborând la stația de metrou Mihai Bravu și ghidându-te după turnurile Asmita, sau organizat, înscriindu-te într-unul dintre tururile organizate de asociația Bucureștiul meu drag. Cei care se doresc o vedere panoramică asupra locului, pot scrie asociației Salvați Delta, care are, se pare, un punct de observație într-unul din turnurile Asmita.