Tunelul - Ernesto Sabato

Mi-e greu să găsesc cuvinte pentru cartea asta. Povestea e foarte apăsătoare: un pictor se îndrăgostește de o admiratoare, începe o relație cu ea, devine obsedat și, când își dă seama că femeia nu îi dedică în întregime nici timpul, nici afecțiunea, decide să o omoare. 

Romanul începe abrupt: "E de ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Cas­tel, pictorul care a ucis-o pe Maria Iribarne; bănuiesc că procesul e încă proaspăt în amintirea tuturor şi nu-i nevoie de mai multe amănunte despre mine." Știm deja ce s-a întâmplat, mai rămâne să înțelegem de ce. 

Povestea este construită la persoana întâi, ca o mărturie a criminalului aflat în închisoare. El scrie din același motiv pentru care s-a apropiat de victima sa - caută o persoană care să-l înțeleagă:

"Adesea, mi se pare că nimic nu are sens. Ne naştem în dureri pe o plane­tă minusculă, care aleargă spre neant de milioane de ani, creştem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem şi pe alţii să sufere, strigăm, murim, mor şi vin alţii pentru a prelua de la cap această comedie fără rost. "

Totul începuse când o văzuse studiindu-i un tablou. Deși arta lui este bine primită de critici, Castel nu înțelege rolul acestora: "Dacă eu aş fi un mare chirurg, şi un tip care n-a mânuit în viaţa lui bisturiul, care nu-i medic şi n-a pus vreodată nici măcar o labă de mâţă în ghips ar veni să-mi explice greşelile operaţiei mele, ce-aţi gândi? Acelaşi lucru se-ntâmplă şi cu pictura. Nenorocirea este că lumea nu-şi dă seama că situaţia se repetă şi, cu toate că ia în râs pretenţiile criticului de chirurgie, îi ascultă cu nebănu­it respect pe aceşti şarlatani. Ar putea fi ascultate, e drept, cu un oarecare respect judecăţile unui critic care a pictat cândva, fie şi numai pânze mediocre. Dar şi în acest caz ar fi absurd, căci e greu să accepţi ca un pic­tor mediocru să dea sfaturi unui pictor bun." Maria fusese singura persoană care păruse să observe scena cheie, cea mai importantă pentru artist: ferestruica minusculă prin care se vedea o femeie privind marea. Aceasta era simbolul singurătății care îl chinuia pe Juan Pablo Cas­tel. 

Pe moment, o pierde din vedere pentru că ezită între timiditatea-i proverbială și dorința de a-i vorbi cu orice preț. Următoarele zile și săptămâni trec greu pentru el. Își petrece majoritatea timpului fantazând la o reîntâlnire și la ce i-ar spune atunci. Voia să știe de ce îi atrăsese atenția tocmai acea parte a tabloului. O revede absolut întâmplător, o urmărește, ajung să-și vorbească și Juan Pablo capătă siguranța că ea este tovarășul lui de drum. Pe măsură ce relația lor evoluează, află că Maria este căsătorită cu un nevăzător și că ar putea să mai aibă un amant. Cu alte cuvinte, nu este nici pe departe așa cum și-a închipuit-o. Obsedat de dorința de a o avea numai pentru el, decide să o omoare chiar dacă asta înseamnă că va pierde singura persoană despre care a crezut că l-a înțeles, vreodată.

E ciudat că spun asta dar mesajul nu e atât de pesimist precum pare la prima vedere. Ni se confirmă singurătatea oamenilor și poate e mai bine așa pentru că uite ce se întâmplă când singuraticii se atașează - exagerează iar apoi ajung în situații extreme. Eu înțeleg romanul ca pe un avertisment - echilibrul nu stă în oamenii din jur ci în noi înșine și cu cât vom înțelege mai bine asta, cu atât vom fi mai fericiți ne va fi mai bine. Pentru că, vrem nu vrem, până la urmă suntem singuri. E o lecție pe care nu mă mai satur să o învăț. 

Bănuiesc că Ernesto Sabato a fost, până la urmă, un om echilibrat și a reușit să-și exorcizeze demonii, cu succes, prin scris. Altfel nu ar fi avut cum să trăiască 100 de ani.

"în orice caz, exista un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tine­reţea, întreaga viaţă. În aceste părţi transparente ale zidu­lui de piatră eu o zărisem pe această fată şi crezusem că venea pe un alt tunel, paralel cu al meu, dar ea apar­ţinea în realitate lumii largi, lumii fără de margini a celor ce nu trăiesc în tunele. Poate se apropiase din curiozitate de una din ferestrele mele şi văzuse spec­tacolul perpetuu al singurătăţii în care trăiam. Sau poate o intrigase limbajul mut şi secret al tabloului meu. Şi atunci, în timp ce eu îmi străbăteam coridorul fără sfârşit, ea îşi trăia, afară, viaţa ei firească, agitată, ca toţi aceia care nu trăiesc în tunele; această viaţă curioasă şi absurdă în care există baluri, petreceri, ve­selie şi frivolitate."



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...