Bastarda Istanbului - Elif Shafak

"Să nu blestemi lucrurile care cad din cer. Nici măcar ploaia.
Oricât ar cădea, oricât de tare ar turna, oricât de îngheţată ar fi lapoviţa, nu trebuie să rosteşti niciodată vreo blasfemie împotriva celor pe care cerul ni le-ar putea hărăzi."

Aşa începe cartea turcoaicei Elif Shafak, o carte în care Estul, cufundat în mituri şi ritualuri, este opus Vestului, pragmatic şi nevrotic, prin intermediul mai multor generaţii de femei care trăiesc fie în Turcia, fie în America. Ambalat între mit şi istorie personală, se ascunde un subiect mai profund - genocidul armenilor. Scriitoarea era cât pe ce să facă închisoare pentru curajul ei deoarece, în Turcia, aceste crime nu sunt recunoscute oficial.

Trebuie să mărturisesc că nu mi-a plăcut în mod deosebit începutul romanului. Primul capitol urmăreşte un personaj destul de standard, Zelida, o fată frumoasă şi rebelă, în vârstă de nouăsprezece ani, care străbate pe jos Istanbulul pentru a ajunge la clinica unde avea programată o întrerupere de sarcină. M-au ţinut în continuare lângă carte descrierile lumii exotice prin care se mişcă ea (străzile înecate de ploaie ale Istanbulului, unde o femeie trebuie să respecte reguli clare, dacă vrea să supravieţuiască), belşugul oriental din Grand Bazaar ( "În zona aia erau vânzători care o cunoşteau după numele mic, în special bijutierii. Zeliha avea o adevărată slăbiciune pentru accesoriile strălucitoare de toate felurile. Agrafe de păr din cristal, broşe cu strasuri, cercei strălucitori, nasturi de sidef, eşarfe în dungi albe şi negre ca nişte piei de zebră, genţi din satin, şaluri de şifon, pompoane de argint şi pantofi, întotdeauna cu tocuri înalte.") şi aducerea în scenă a numeroasei ei familii, formată numai din femei - bunica, mama şi cele trei surori - pentru că bărbaţii familiei erau loviţi, inexplicabil de un destin tragic şi mureau de tineri. Zelida locuieşte într-un casă veche (konak) iar familia ei amestecă noul şi tradiţionalul în cel mai original mod. Banu, sora mai mare, este casnică şi are probleme cu greutatea, Cevriye, "a doua ca vârstă dintre surorile Kazanci",o fiinţă rigidă, ofilită de timpuriu, e "profesoară de istorie naţională a Turciei la un liceu particular" iar Feride, cea de-a treia, este o ipohondră uşor nebună, ale cărei stări de spirit fluctuante sunt semnalate prin schimbarea coafurii "Păr scurt, de lungime medie, foarte lung şi, o dată, complet ras; tapat, lins, permanent şi împletit; dat cu tone de fixativ, gel, ceară sau cremă de păr; împodobit cu tot felul de accesorii, de la agrafe, la pietre preţioase şi panglici; fie că era vorba de păr tuns în stil punk, fixat cu clame în cocuri de balerină, făcut şuviţe sau vopsit în orice nuanţă posibilă, fiecare dintre coafurile ei constituia un episod trecător, în timp ce boala sa rămânea fermă pe poziţii." Aflăm că mai există şi un frate, Mustafa, crescut cu deosebită grijă, care fusese trimis la studii în America pentru a nu muri de tânăr ca tatăl, bunicul şi unchii lui. Într-o societate patriarhală, naşterea unui băiat este deosebit de importantă, tocmai de aceea surorile lui "crescuseră cu sentimentul că erau nişte musafiri nepoftiţi.". În poveste apare şi o pisică care are o genealogie de două ori mai lungă şi mai complicată decât cea a familiei. Zelida decide să nu facă avortul aşa că copilul ei se va naşte şi va creşte în acest mediu preponderent feminin.


Capitolul doi este complet diferit. Eroina lui, Rose, trăieşte în pragmatica Americă, îşi revine după un divorţ traumatizant cauzat, mai ales, de incompatibilitatea dintre ea şi familia de emigranţi armeni ai soţului ei şi încearcă, din răsputeri, să-şi pună viaţa în ordine. Rose este prezentată cu o simpatie condescentă: "În afară de expresia suavă, de iepuraş, care i se întipărise pe chip, Rose avea alte trei expresii de animal inspirate de Mama Natură, pe care le folosea pe rând în relaţiile sale cu sexul opus: expresia blândă, de câine, pe care o folosea când voia să arate un devotament total; expresia răutăcioasă, de felină, pe care o folosea când voia să fie seducătoare, şi expresia bătăioasă, de coiot, pe care o afişa de fiecare dată când era criticată." Scriitoarea o surprinde într-un supermarket, "hotărâtă, de data asta, să nu cumpere decât ce avea într-adevăr nevoie". Navigând printre rafturi, Rose rememorează eşecul căsniciei ei ori de câte ori vede felurile de mâncare cu care armenii se delectau. Înainte să plece, se întâlneşte cu unul dintre studenţii pe care îi vedea des la cantina unde lucra, intră în vorbă cu el şi află că îl cheamă Mustafa şi vine din Istanbul. Mânată de dorinţa de a se răzbuna pe familia Tchakhmakhchian, Rose îl invită în oraş. Aflăm, mai apoi, că se va căsători cu el. Armenii, un clan mare, reunit deseori în jurul meselor tradiţionale din casa bunicii Shushan, fosta soacră a lui Rose, sunt îngroziţi de faptul că nepoata lor va fi crescută de un turc, dar conflictul se opreşte aici.


În următoarele capitole, aflăm cum au evoluat cei doi copii la distanţă de nouăsprezece ani faţă de întâmplările iniţiale. 

Fata Zelidei, Asya este la fel de rebelă şi extravagantă ca mama ei. A fost crescută în vechiul konak, de femeile familiei - de fapt de cele patru mătuşi fiindcă Zelidei nu i-a zis niciodată mamă. Banu a devenit o ghicitoare cunoscută în tot oraşul, care se foloseşte de djinn-ii ei (un soi de duhuri sfătuitoare) pentru a vedea trecutul şi a ghici viitorul. Zelida, care nu ar fi suportat monotonia unui serviciu de birou, şi-a deschis un atelier de tatuaje, faimos în întreg Istanbulul. Asya fuge de tendinţele iraţionale din familie în mijlocul grupului care se strânge în fiecare zi în Cafe Kundera. Toţi membrii grupului, în afară de fată, au ocupaţii liberale şi sunt desemnaţi prin porecle sugestive: Poetul Extrem de Netalentat, Scenaristul Nenaţionalist de Filme Ultranaţionaliste, Caricaturistul Alcoolic şi soţia lui, Gazetarul Homosexual Ascuns. Asya se simte bine aici pentru că nimeni nu îi cere să mimeze perfecţiunea; prietenii ei ştiu că fiinţele umane sunt "imperfecte şi incorigibile". 

În alt colţ al lumii, o vedem pe Armanoush Tchakhmakhchian, o fată frumoasă şi pasionată de cărţi care, vreme de câteva luni pe an, este prizoniera voluntară a numerosului clan al tatălui ei. Cei din jur sunt îngrijoraţi că a ajuns la 21 de ani fără să aibă o relaţie serioasă. Teama lor nu este legată numai de viitorul fetei ci şi de supravieţuirea ei, ca membră a unui popor persecutat: "Deşi toate cărţile erau potenţial dăunătoare, romanele erau cu mult mai periculoase. Ficţiunea te putea cu uşurinţă îndruma pe o cale greşită, te putea atrage în universul poveştilor, unde totul era fluid, dopnquijotesc şi la fel de deschis surprizelor ca o noapte fără lună în deşert. Înainte să îţi dai seama, puteai fi atât de furat de toate astea, încât pierdeai contactul cu realitatea - acel adevăr strict şi impasibil de la care nici o minoritate nu ar trebui să se abată prea mult, ca să nu fie prinsă cu garda jos când vântul se schimba şi soseau timpuri potrivnice." Amy, cum îi zice Rose, nu ţine neapărat să-şi facă un iubit. Principala ei preocupare este construirea unei identităţi şi, fiind o persoană crescută în America, e fascinată de moştenirea mai exotică, cea armeană. Exasperată de tendinţa excesivă a rudelor de a o proteja, decide să devină independentă printr-o călătorie secretă în Istanbul, oraş în care speră să afle mai multe despre originile bunicii Shushan. 

Pentru a-şi realiza planul, cere găzduirea familiei tatălui ei vitreg, familia Kazanci. În Istanbul este primită cu căldură chiar dacă Mustafa nu îşi mai vizitase rudele de peste douăzeci de ani. Armanoush e uimită de similarităţile dintre bucătăria armenească şi cea turcească şi de cât de asemănătoare sunt relaţiile de familie:"Pe lângă un pui uriaş, mai erau şi supă de iaurt, karniyarik, pilaki, kadin budu kofteler rămase din ajun, turşu, corek făcut în ziua aia, un borcan de azran şi, o, da, ardei umpluţi." Încearcă să le povestească despre genocidul armenilor. Femeile Kazanci o ascultă politicos dar nu simt că aceste întâmplări vechi au de-a face cu ţara lor pentru că istoria turcă nu pune la dispoziţia publicului larg prea multe informaţii despre evenimentele de dinaintea republicii. Armanoush leagă o prietenie strânsă cu Asya, care o ghidează pe străzile Istanbului, în căutarea casei bunicii. Paginile respective constituie un tablou viu al vieţii oraşului, cu cartiere fermecătoare, restaurante stilate dar şi vânzători ambulanţi de pe stradă sau, pur şi simplu, oameni aflaţi în trecere prin vizorul scriitoarei. În paralel cu prezentul, sunt narate istorii vechi - viaţa lui Petite-Ma, străbunica Asyei, despre care aflăm că a fost, de fapt, a doua soţie a lui Riza Selim Kazanci şi istoria deportării familiei bunicii lui Armanoush, pe care mătuşa Banu o vede, prin intermediul spiritelor care o ajută. Hovhannes Stamboulian, tatăl lui Shushan, fusese închis în Duminica Roşie, ziua în care toţi oamenii de cultură armeni au fost ridicaţi, în toiul nopţii, din casele lor. Familia lui pornise în exil, soţia murise pe drum iar fratele mai mare o pierduse pe Sushan într-un moment de îmbulzeală, reuşind să o găsească doar peste câţiva ani, ca soţie a fostului ucenic al unchiului său. Acest ucenic era Riza Selim Kazanci , străbunicul Asyei, iar bunica lui Armanoush, Sushan, fusese, de fapt, prima lui soţie şi mama singurului său fiu. 

Sushan moare, Rose află că fata ei nu e în ţară aşa că îl convinge pe Mustafa să meargă amândoi în Istanbul, în căutarea ei. Bărbatul nu vrea să se întoarcă în oraşul natal dar nu are încotro; trebuie să-i facă pe plac soţiei. Casa Kazanci este întoarsă cu susul în jos pentru ca oaspeţii să fie întâmpinaţi cum se cuvine. Mama bărbatului pregăteşte cantităţi impresionante de ashure, sperând că avea "să fie încântat să descopere în frigider boluri întregi din desertul lui favorit, aşteptându-l de parcă viaţa ar fi fost aici aceeaşi  şi ar fi putut-o relua de unde o lăsase." Mătuşa Banu şi Zelida nu sunt la fel de fericite. Povestea ia o nouă întorsătură care vine să încurce şi mai mult peisajul relaţiilor de rudenie. Aflăm că tatăl Asyei este chiar Mustafa care îşi violase sora mai mică înainte să plece în America. Cu o voce întunecată, Zelida îi prevesteşte moartea apropiată fiindcă ajunsese la vârsta la care tatăl şi bunicul lui muriseră iar mătuşa Banu îl împinge spre sinucidere, oferindu-i un bol cu ashure, presărat cu cianură de potasiu. Deşi rupt de atâta vreme de tradiţiile turceşti, Mustafa are parte de o înmormântare "ca la carte", cu priveghi şi bocitoare iar Asya află, în sfârşit, secretul naşterii ei.  

Un roman lung şi complicat, nu-i aşa? Per total, mi-a făcut plăcere să-l citesc. Mi s-a părut interesant să trag cu ochiul în acest univers oriental, unde mâncarea, relaţiile de familie şi superstiţiile joacă un rol atât de important. Iarăşi o idee faină, fiecare capitol poartă nume comestibile: "Scorţişoară", "Boabe de năut", "Zahăr", "Grâu", "Seminţe de pin", "Coji de portocală", "Caise uscate", "Stafide aurii", etc. cu excepţia ultimului, numit sec, "Cianură de potasiu". Elif Shafak scrie frumos, viu. Personajele ei se mişcă în spaţii şi vreumuri diferite dar reuşesc să-şi păstreze individualitatea. Ce mi-a plăcut mai puţin a fost telenovelistica relaţiilor de rudenie şi o oarecare lipsă de logică a povestirii. Având în vedere că Mustafa avea acelaşi nume de familie ca al fostului ei soţ, bunica Shushan putea să îşi dea seama ,cu timpul, că e nepotul ei. Admiţând că nu se interesase niciodată de acest turc pripăşit în familie, cred că nu mai era nevoie ca scriitoarea să aducă în scenă şi tema incestului, în urma căruia apăruse pe lume Asya. E un pic cam mult după părerea mea dar asta nu strică, în mare, farmecul povestirii. 



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...