Voi începe prin a face o mărturisire care îmi va aduce, bănuiesc, mai mulți dușmani decât prieteni: sunt o fană a lui Hillary Clinton. Nu e un lucru care m-a lovit de azi, de ieri, de când a început să aibă șanse serioase la președenția Statelor Unite, ci din 2008, când a candidat prima oară. Mai mult decât a ei sunt o fană convinsă a ideii că o femeie bine pregătită și dornică să facă asta, ar trebui să poată, la fel ca un bărbat, să muncească și să viseze că într-o bună zi va putea ocupa orice funcție pe care și-o dorește: președinte de stat, CEO, general, chiar și preot sau papă. În ziua când această idee va trece de stadiul de utopie, lumea va fi, cred, un loc mai bun și pentru noi, al doilea sex.
Știu că sunt mulți care vor încerca să îmi demonstreze prin vorbe și cifre că Hillary nu a pierdut pentru că e femeie, ci pentru că republicanii trebuiau să iasă, pentru că Bill, pentru că discursuri plătite sau mailuri, fiindcă e antipatică, pare cam bolnăvioară, nu-i stă părul nici pe departe la fel de bine ca lui Trump, etc. E, de fapt, o întreagă modă acum printre analiștii de profesie sau ocazionali, să arate că Hillary a pierdut nu fiindcă e femeie ci pentru că democrații au ales cel mai prost candidat. Nu voi polemiza pe tema asta. E suficient să dai un search pe Google ca să îți dai seama că această afirmație e un neadevăr. Comparând-o apoi pe Hillary cu Trump, devine aproape o blasfemie.
Și totuși el a câștigat, ea a pierdut, cel puțin din ceea ce știm astăzi. Desigur, pe 19 decembrie, electorii pot decide altceva fiindcă, în fond, doamna e în față conform votului popular, dar asta e o poveste, fără prea multe șanse de izbândă. El a câștigat, ea a pierdut, ziceam, și culmea e că a pierdut și pe mâna femeilor, care au ales, într-o proporție destul de însemnată, să susțină nu numai un om nepregătit, dar și ceea ce pare unul a fi unul dintre cei mai mari misogini de pe scena publică. Iar asta, pentru analiști, e un semn în plus că Hillary e atât de rea, încât nu a reușit să își atragă nici măcar susținerea totală a categoriei de cetățeni pe care o reprezintă în cea mai mare măsură. Dar e oare așa?
Aș îndrăzni să zic, uitându-mă la viața mea de până acum, că nu.
M-am născut într-o familie obișnuită, românească, de copii de țărani trași pe băncile facultăților de industrializarea comunistă. Străbunică-mea nu a avut norocul nepoatelor ei. La treisprezece ani s-a căsătorit cu un bărbat mai mare ca ea cu zece. Până aproape de vârsta majoratului, soacră-sa o alerga periodic pe uliță ca să îi confiște sania (Ești femeie măritată, de-acum, treci în casă!). Străbunicul, un bărbat frumos și inteligent, un pic excentric pe alocuri, a lăsat moștenire familiei atât gene bune cât și nebune, dar și o mare admirație pentru persoana lui. Nu-i bai că bea de stingea și o mai și rupea pe străbunica în bătaie, din când în când, nu-i bai că a cunoscut în stilul biblic jumătatea mai frumoasă a satului în nopțile lungi petrecute în afara casei, nu-i bai că a măritat-o pe bunica la șaisprezece ani, cu un om pe care nu îl iubea, refuzându-i posibilitatea de a continua școala... Eh, era bărbat, ce să-i faci, este explicația bunicăi, ori de câte ori, încercăm să îi tulburăm amintirile despre un tată aproape de basm cu întrebări aluzive.
Replica asta am auzit-o de nenumărate ori de-a lungul vieții, mai ales după ce am ajuns la pubertate când mi s-a pus în vedere că sunt femeie și că trebuie să mă comport după un set de reguli diferit de cel al băieților, adică să fiu drăguță și elegantă, să port tocuri, nu bocanci, să îmi păzesc himenul ca pe ochii din cap, să nu întârzii prea mult seara prin oraș, să nu mă duc pe munte, că asta e treabă de băieți, să nu mă gândesc să mă fac arheolog sau arhitect că e greu pentru o femeie, să nu..., să nu... Ce-i drept, nu mi s-a pus în vedere prea hotărât că ar fi cazul să nu mă omor cu cititul cărților, deși sunt sigură că ai mei ar fi preferat în multe situații să îmi iau haine de banii ăia, și nici măcar nu am fost marginalizată că sunt fată (deh, tata a reușit să producă doar fiice, deși ambele am fost visate fii). Cu toate astea, cunosc situații în care doar băiatul familiei era împins spre succes, dat fiind că, după cum ziceau oamenii, băiatul trebuie să... De-a lungul unei vieți aproximativ lungi și pline de întâmplări, am cunoscut și văzut multe: pipăieli nenumărate prin mijloacele de transport în comun (cum ar fi ca și noi, femeile, să apreciem tactil fundurile sau piepturile bărbaților drăguți care ne ies în cale?), băieți care luau note mai mari ca mine în contextul în care eu vorbeam (bine) douăzeci de minute și ei două, dar arătau bine în costum iar profesoara era femeie, cunoscuți care se mirau că pot să beau o bere (fetele pe care le știu eu, beau suc), tipi care erau șocați că am făcut o facultate mai tehnică, femei stresate de ideea unei alte femei șef (m-am înțeles întotdeauna mai bine cu șefii bărbați, femeile sunt mai rele), bărbați care consideră că nimic nu sună mai rău ca vocea unei femei care se ceartă etc.
Influența societății și-a lăsat amprenta asupra siguranței mele de sine, de la diete prelungite și inumane, ținute nu pentru a fi sănătoasă ci pentru a atinge dimensiunile considerate atractive conform standardelor după care trăim, de la tolerarea comportamentelor dăunătoare ale apropiaților (inclusiv un fost iubit care își făcuse un obicei din a-mi număra lingurile de mâncare), până la înregimentarea mai mult sau mai puțin voită în această epocă post feministă în care femeile pot fi considerate egalele bărbaților doar dacă fac de două ori mai multe lucruri perfect. Căci așa e viața pentru femeile secolului 21 și încă ne considerăm norocoase dacă avem șansa de a munci, în timp ce încercăm să arătăm bine pe tocuri, să ne facem timp de copii și soț, bucătărie și curățenie, cu o mână butonând rapid tableta ca să ne menținem informate, în timp ce cu cealaltă dăm ceaiuri dansante și nu ne pierdem zâmbetul în niciun moment petrecut "pe scenă". Toate ăstea au ca scop împăcarea caprei egalitarismului cu varza feminității triumfătoare: adică cariera și împlinirea ca om, cu moștenirea arhaică a unei imagini exterioare duioase și perfecte. Asta este superfemeia și, da, e mai bine să fii așa decât să trăiești în Middle East, înveșmântată într-un cearceaf și legată de un tată sau un soț toată viața, precum un copil tâmpit.
Această imagine de sine arhaică de care vorbeam mai devreme, nu vine numai cu povara unei perfecțiuni de mașină nemțească ci și cu întregul bagaj de lucruri care ni se spun din fragedă pruncie, cum ar fi că el e bărbat, poate, ia uite-o p-aia, s-a ajuns, cu cine s-o fi culcat ca să devină șefă? și câte mai altele. Noi, femeile, nu ne vedem niciodată ca un grup și suntem rareori solidare între noi, tocmai pentru că am fost crescute și învățate să privim cu suspiciune reușitele altor femei și să le judecăm strict pe celelalte, la fel ca bărbații, pe criterii de e urâtă, e curvă, ce dacă e deșteaptă, nu e deloc feminină, etc. Nu o zic numai din cărți, am constatat-o uneori pe pielea mea sau am auzit-o din gura altor femei, altfel persoane inteligente și culte, capabile de raționamente fine și competente.
În aceste condiții e de mirare că Hillary a pierdut și pe mâna femeilor? E doar un fapt de viață, pe care analiști și pesudo analiști de peste tot se străduie din răsputeri să îl explice fără a lua în considerare misoginia oamenilor în general.
Și totuși ideea rămâne, și totuși tristețea rămâne, un om calificat a pierdut în fața unui bufon, un om pregătit a fost redus la ovarele ei și vor mai trece câțiva ani până când vom vedea un Prim Domn în Casa Albă (dacă vom vedea vreodată), guvernând strângerile de fonduri, plantările de gazon și dineurile și simțindu-se mulțumit cu asta și o Președintă în Biroul Oval, îngrijindu-se de treburile Statelor Unite. Iar dacă vom trăi suficient de mult pentru filmul de mai sus, sigur nu vom prinde ziua în care această imagine va fi doar un fapt obișnuit de viață în care toți actorii să se simtă confortabil, fără nazuri și pretenții de roluri prestabilite în funcție de sex.
0 comments:
Trimiteți un comentariu