Seara, la țară

sursa
Câinele alerga prin iarba necosită. Din când în când, întorcea capul şi privea în spate. Când băiatul ajungea lângă el, o lua din nou la fugă, oprindu-se ca să adulmece muşuroaiele sau vietățile care mișunau, nevăzute, printre firele de fân înflorite. În faţă se vedea pădurea, din care se ridicau stâncile golaşe ale munţilor acoperiţi cu căciuli de zăpadă.
− Bobo, vino-ncoa! îl strigă băiatul, în timp ce cotea la dreapta, pe cărarea îngustă dintre două grădini.

La capătul drumului era o cabană micuţă, cu fânar deasupra, înconjurată de un gard de lemn, cu ulucile rupte. Curtea devenise peste vară o mică pădure de mărăcini înfloriți ce ascundeau, pe jumătate, construcția scundă, cu temelie de piatră și pereți groși, din bârne înnegrite de ploi. Băiatul și câinele se strecurară înăuntru printr-o spărtură din gard. 
Bobo adulmecă aerul, se apropie de uşa casei, o zgârie cu laba şi se întoarse în fugă lângă stăpân, lătrând.
− Da, da, mergem acasă, dar vreau întâi să văd ce e pe-aici! mormăi băiatul, ca pentru sine.
Era micuț, slab, cu fața triunghiulară ascunsă, aproape în întregime, de cozorocul unei șepci de blugi. 
Își croi și el drum spre casă, înjurând printre dinţi urzicile care îi zgâriau picioarele goale. Câinele îl urmă scheunând, cu botul aproape lipit de pulpa lui.
− Ce-i, mă, cu tine? Ce vrei să-ţi dau? zise copilul, încruntându-se.
Băiatul urcă cele trei trepte de piatră şi încercă uşa. Era încuiată. Pipăi cu vârful ghetei vechi băncuța de sub fereastra din stânga, își lăsă greutatea pe picior, se prinse cu mâinile de rama ferestrei și se sui pe scândura de lemn șubred. Își apropie fața de geamul prăfuit până când nasul îi atinse sticla murdară. Rămase așa câteva momente, apoi trecu la fereastra din dreapta. Oftă, se uită în jur, încercă cu mâna geamurile. Nici unul nu se deschidea. 
Câinele mârâia încetişor, cu coama zbârlită, privind undeva pe lângă casă, în grădină. 
Băiatul se îndepărtă de ușă și făcu doi pași spre colțul casei, privindu-l cu atenție:
− Bă, dar agitat eşti astăzi! Ce-i acolo? 
Vocea îi tremura un pic. 
− Nu’s urşi pe aici, mi-a zis mie tata, iar râşii stau în pădure, continuă moale, aproape șoptit.
Câinele tâşni ca săgeata din arc, hămăind sălbatic spre ceva ce numai el vedea. Băiatul ezită o clipă, înainte să se repeadă în urma lui. Nu făcu nici doi paşi şi se împiedică, căzând cât e de lung în iarbă.
− Au! zise el, ridicându-se în fund.
Îşi privi, oftând, palmele julite și pătate cu verde şi, strângând din dinţi, se propti încă o dată în mâini pentru a se ridica. Un obiect rotund, aproape ascuns printre pietrele din iarbă, îi atrase atenţia. Se aplecă din nou, să-l vadă mai bine. Era un inel auriu cu o piatră albăstrui – transparentă. Îl luă cu grijă în palmă şi îl strecură pe degetul inelar al mâinii drepte. Nu-i venea. Îl mută pe degetul arătător, apoi pe cel mare, dar inelul era prea larg pentru mâna lui. Băiatul îl ridică la nivelul ochilor, lăsând ultimele raze ale soarelui să se joace cu reflexiile pietrei. 
Câinele alerga prin grădină, înconjurând, atacând și retrăgându-se din fața unui dușman nevăzut, pe care îl lătra necontenit.
Tresărind brusc, băiatul se uită în jur şi, fără a mai arunca vreo privire la inel, îl aruncă în buzunarul de la cămaşă. 
− Bobo, gata! strigă în direcția câinelui. Numai în belele mă bagi! Of! Ce mă fac eu cu tine? Lovit sunt, hainele murdare le am...
La auzul glasului cunoscut, câinele veni încet, scheunând. Băiatul se aplecă, îi cercetă din ochi blana și picioarele și îl scărpină între urechi. Ieșiră amândoi prin aceeaşi spărtură în gard. Bobo mergea aproape lipit de copil. Din când în când, se întorcea în spate şi mârâia.
− Potoleşte-te! Mergem acasă... îi șopti băiatul, mângâindu-i blana aurie.
În urma lor, se lăsa seara. Vântul începuse să bată mai tare, răscolind praful drumului ca niște pași nevăzuți.

0 comments:

Trimiteți un comentariu