Pe coasta sudică a golfului Dublin



Au irlandezii ăştia o chestie tare mişto, un tren numit Dart, care face legătura între oraş şi suburbii, nişte staţiuni cochete la malul oceanului. Dart-ul circulă între 6 şi 11 în fiecare zi iar biletul de 24 de ore e 11 euro şi ceva. Cel mai îndepărtat punct, Greystones, e la o oră distanţă de oraş iar capul Howth la numai o jumătate de oră. În prima zi de evadare din capitală am ales să mergem în sudul golfului, pe traseul care părea cel mai promiţător în peisaje de neuitat. Am luat trenul din Connolly Station până în Dun Laoghaire, de acolo am mers pe jos până în Killiney, trecând prin Sandycove şi Dalkey, aşa cum ne sfătuia ghidul de călătorie, iar din Killiney, pe care l-am văzut timp de cinci minute, în timp ce alergam spre gară, am luat unul din ultimele trenuri către Bray.

Prima parte a zilei a fost bogată în aventuri. Cel mai mult ne-a luat să găsim staţia O'Connolly, bine ascunsă în spatele unei clădiri vechi, cu ceas în turn. Obosisem deja când am ajuns în Dun Laoghaire aşa că ne-am oprit în prima terasă cu vedere la apă, pentru o omletă şi o chiabatta. Apoi am mers către port şi far. Ziua era însorită dar friguroasă. Tot plimbându-ne în bătaia soarelui, ne-am convins şi noi că nu vom muri dacă rămânem doar în tricou, la fel ca localnicii.

Nu a trebuit să mergem prea mult până am ajuns la turnul Martello care l-a inspirat pe James Joyce în scrierea scenei introductive din Ulise. Clădirea contrastează puternic cu realităţile de zi cu zi ale staţiunii animate dar, pe vremea lui Napoleon, când englezii au construit aceste turnuri ca să se apere de un eventual atac al ţării rivale, era, probabil, eficient şi la modă. La începutul secolului trecut, turnurile care mai rămăseseră în picioare au fost închiriate persoanelor particulare care îşi doreau o locuinţă exotică. James Joyce a stat aici o săptămână, împreună cu doi prieteni, şi ei scriitori. Supărat pe Joyce din cauza unei cronici negative, Oliver John Hogarty, prietenul care îl invitase, a inventat un pretext să-l dea afară din casă. Scriitorul a fost foarte marcat de eveniment. La scurt timp a părăsit Irlanda, iar relatarea conflictului de atunci este folosită ca punct de pornire al celebrului său roman. Muzeul se vizitează gratis. La parter este punctul de informare, apoi, urcând pe nişte scări claustrofobic de mici şi alunecoase se ajunge la nivelul doi, camera de dormit. Ultimul nivel, terasa, este un loc bun pentru fotografii şi admirat golful.

După ce am plecat din turn am decis să explorăm plaja. Planul nostru s-a dovedit mai aventuros decât ne aşteptam. Digul pe care mergeam s-a terminat fără veste şi cum nu ţineam să facem baie, am fost nevoite să ne căţărăm pe zidul de piatră care împrejmuia o casă pentru a ajunge înapoi în stradă. Nu am fi făcut asta dacă irlandezii care mergeau înaintea noastră, o mamă blondă, cu un iubit la fel ca ea şi o fetiţă mulatră, să fi avut vreo 9 - 10 ani, însoţiţi de Tara, câinele, nu ar fi dat tonul. Au urcat întâi copilul, apoi s-a aventurat şi mama. Câinele a fost aruncat peste zid fără menajamente şi domnul prieten l-a urmat la scurt timp, dând dovadă de sprinteneală, în ciuda fizicului solid spre rotunjor, ca al celor mai mulţi irlandezi. Când am ajuns cu toţii în curte, am constatat că zidul care ne despărţea de stradă avea, pe alocuri, peste 3 metri şi cimentul fusese amestecat cu bucăţi de sticlă pentru a descuraja infractorii. Colac peste pupăză, nici proprietarii nu erau acasă. A urmat o consfătuire la nivel înalt, româno-irlandeză, în urma căreia am găsit cea mai bună soluţie: urma să mergem ghemuiţi pe zid, folosindu-ne mai mult picioarele, până la porţiunea mai joasă, de unde puteam sări. Povestea a avut un final fericit. Am scăpat cu toţii fără cea mai mică zgârietură. Aventurile nu s-au terminat aici. Încăpăţânarea de a merge pe malul oceanului, ne-a făcut să escaladăm şi alte pietre, bolovani şi stânci, înainte de a ne cuminţi şi a o lua pe stradă, ca tot turistul cuminte. 

Plimbarea pe străzile liniştite ale Sandycove-ului şi Dalkey-ului a fost o surpriză plăcută. E-adevărat, lăsasem marea undeva în dreapta iar în jurul nostru erau doar case dar în locul ăsta, până şi locuinţele pot fi subiectul unor vederi de vacanţă. Unele păreau mai degrabă castele, altele, nu prea mari, compensau prin curţile tihnite, pline de verdeaţă. Totul era înconjurat cu ziduri de piatră pe care se căţăra, atotstăpânitoare, iedera. La un moment dat, am intrat într-un parc superb care cobora direct spre ţărm iar în Dalkey, un deluleţ nedefrişat - Sorrento Point, e locul de unde, într-o zi senină, poţi vedea toată coasta. Orăşelele ăstea mi-au adus aminte de Sintra, minunatul târguşor portughez, pe care mi-ar plăcea să îl revăd într-o bună zi. 

Între Dalkey şi Killiney, am coborât din nou pe ţărm. Aici, pe întinderea de nisip aproape pustie, printre bolovanii acoperiţi cu muşchi unde zilele ceţoase au născut basme, mi-am adus aminte, într-un sfârşit, că sunt în nord. Era deja seară şi apusul părea că nu se mai termină. Cumva, venind din România, unde la nouă jumătate seara e întuneric, chiar în mijlocul verii, ţi se pare ciudat. E aproape unşpe şi soarele de-abia apune, aşa că te simţi obligat să mergi în continuare, să vezi lucruri, deşi, undeva, în creier, un clopoţel sună alarmat: Ar trebui să fie noapte deja, ce se-ntâmplă?

Bray, ultima oprire a zilei, nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor. De unde, când am ajuns, ne părea rău că nu avem timp suficient să o explorăm, plaja pietroasă şi plată şi aerul de Neptun-Mamaia mai classy al locului, ne-au convins repede că nu am pierdut nimic.


portul din Dun Laoghaire




Culegătoare de scoici şi turnul lui Joyce în depărtare


Interiorul spaţiului locuibil din turn, recreat conform romanului "Ulise"


Zidul buclucaş





Sorrento Point






0 comments:

Trimiteți un comentariu