Ziua în care nu s-a întâmplat nimic

“E ca în filmele ălea proaste, fără acţiune, în care toţi mor la sfârşit” îşi zise cu năduf  punând (pentru a nu ştiu câta oară?) un picior în faţa celuilalt pe linia albă a şoselei. “Peisajul ăsta...” În stânga, un lan de grâu se întindea cât vedeai cu ochii. În dreapta, câmpia nesfârşită, întreruptă în departare de un copac stingher ce umbrea un zid dărăpănat (rămăşiţele unei case, poate?). Deasupra, cerul albastru de vară pe care pluteau vălătruci albi de nori... Şi nătărăul ăsta de câine... Se ivise de nicăieri iar acum îl urma credincios, potrivindu-şi pasul leneş cu al lui, tresărind cu adoraţie mută ori de câte ori îi arunca vreo ocheadă îmbufnată..”Mda... turma de oi îmi lipseste că, în rest, am tot ce trebuie...”

Brusc înduiosat, îşi dadu jos rucsacul de pe umar şi incepu sa scotoceasca prin el... ”Sa-i dau ceva de mancare... I-o fi foame, saracul... ” Dar nu avea nimic..doar papusa aia veche de carpa. “Se pare ca va trebui sa ma iubesti pe gratis, amice!” ii aruncă peste umar. Cainele îşi  manifesta aprobarea dand frenetic din coada. “Da, da, stiu... nu e nevoie sa mi-o spui... sunt o persoana adorabila!!”.

Continua sa mearga deşi se plictisise demult de aşa o plimbare. Coborâse din autobuz mânat de idea evadării din clasicul traseu al călătoriei stabilite dinainte la ore şi în zile fixe. Asta avea să fie mica lui nebunie. Va merge pe jos până în prima localitate reeditand o adolescenţă în care cea mai fierbinte dorinţă (niciodată îndeplinită) fusese să vadă lumea, călătorind cu rucsacul în spinare, dintr-un loc în altul.

Dar acum era exasperat. Mergea, mergea şi iar mergea..de 2, 3 ore poate şi... nimic. Nu se-ntâmpla nimic. Dar absolut nimic. “Măcar de-ar trece o maşină... ” Însă totul rămânea imobil... doar el şi câinele înaintau agale, singurele puncte în mişcare cât vedeai cu ochii. Începea să regrete că făcuse asta. “Nici măcar n-am apucat să-i dau înapoi păpuşa...”

“Nenea, nenea... ” .Atât a mai apucat să audă după ce a coborât din autobuz. Şi atunci şi-a dat seama, cu stupoare, că încă ţinea în mână păpuşa. Să tot fi avut vreo 2-3 anişori fetiţa..Mică oricum, suficient de mică încât bunica să împartă locul din autobuz cu ea, ţinând-o în braţe. Prietenoasă şi dezgheţată altfel, în felul sincer în care numai copiii pot fi. Îi dăduse păpuşa să o admire. Cu mult timp în urmă fusese a mamei ei. Era veche şi destrămată pe alocuri, cu bumbi negri ca ochi şi şnururi groase, galbene pe post de păr. “Da, sunt într-adevar un om rău dacă am ajuns să fur jucăriile copiilor...” La vârsta lui asemenea isprăvi erau de-a dreptul scandaloase.

Şoseaua se întindea monotonă în faţă. Acelaşi cer albastru presărat cu nori pufoşi, acelaşi lan nesfârşit de grâu... ”Mda... şi când te gândeşti că ţara importă grâu... Se vede că nu ştiu unde să caute... Veniţi, fraţilor, aici e pâinea dumneavoastră!!”.

Adâncit în gânduri, cum era, nici nu-şi dădu seama când ajunse lângă copac. Obosit dar, mai ales, amărât se opri să se odihnească un pic la umbră. “Pleacă de lângă mine!! Puricosule!!” îi strigă câinelui când acesta se tolăni lângă el. O ureche ciulită şi un căscat leneş i-au fost singurul răspuns. “Rău am ajuns dacă nici potaia asta nu mă ia în serios” se supără el dar apoi, realizând ridicolul situaţiei, izbucni în râs... Un om care ceartă un câine în mijlocul pustietăţii şi dintre ei doi era limpede că cel mai înţelept nu era omul.

“Măcar un avion să treacă pe cer... mi-aş pune o dorinţă..” îşi  aminti de jocurile copilăriei. Vedeai avionul, îţi doreai ceva şi începeai să tragi temeinic de degete. Dacă trosneau era semn sigur că dorinţa se va îndeplini...

“Hmm... dar ce să-mi doresc?”. Nu ştia sigur... Dacă statea bine să se gândească, nu ştiuse niciodată. Acel “ceva” care trebuia să-l scoată din monotonia neîntreruptă a zilelor... ce era? Ceva “deosebit” bineînţeles, dar ce? De când se ştia îşi trăise viaţa cu certitudinea că lui nu i se va întâmpla niciodată nimic deosebit şi se uitase cu jind la cei destinaţi “miracolului”: mai întâi la eroii din cărţile de aventuri care fuseseră singurii lui prieteni în copilărie iar apoi la cunoscuţii mai îndrăzneţi şi isprăvile lor “temerare”... Între timp, bineînţeles, deosebirile se nivelaseră. Nu se mai simţea trist atât de des din cauza asta sau, poate, nu mai avea timp să se gândească... Şi totuşi...

Ziua de azi începuse ca orice altă sâmbătă. Se trezise, făcuse duş, îşi  preparase omleta cu ciuperci şi ceapă (trataţie specială de week-end). La 9 fix era în staţie, aşteptând, ca de obicei, autobuzul. Plecarea asta era un alt tabiet al multor sfârşituri de săptămână. Urcase în maşină şi se aşezase pe locul indicat de şofer. Lângă el stăteau o bătrână şi nepoţica ei. Femeia avea părul alb acoperit cu o basma şi ochii blânzi : imaginea bunicilor copilăriei lui. Fetiţa era un bumb de om cu ochişori sclipitori. Se juca cu o păpuşă. I-a zâmbit. El i-a dat o bucăţică de ciocolată. Copila a întins veselă mânuţele spre el şi i-a încredinţat păpuşa. “E frumoasă,nu?” Şoferul a oprit undeva pe câmp să mai urce nişte oameni. El a simţit brusc nevoia să fie afară, să alerge aşa cum nu mai făcuse de mult. Nici nu şi-a dat seama când a coborât. În mână ţinea încă păpuşa. I-a părut rău dar ce mai putea face? A început să meargă cu paşi mari pe şosea... Aerul proaspăt îl înviora. Lumina caldă a zilei, bucuria de a nu se grăbi nicăieri... Nu avea parte de asta prea des în timpul săptămânii. Din marginea lanului de grâu a ieşit un câine. Nu l-a lătrat..S-a ţinut pur şi simplu după el şi, de ce nu, prezenţa lui i-a făcut bine. Acum stă la umbră şi se odihneşte. Peste câteva ore va ajunge într-un oraş în care nu s-a oprit niciodată. Va dormi într-un hotel micuţ şi ieftin şi va mânca aşezat la o masă lângă fereastră.Să vadă cum e viaţa pe-acolo…

“Nu s-a întâmplat nimic şi totuşi s-au întâmplat atâtea...” Lucruri mici e adevărat, dar unice în felul lor. “Dar eu nu le văd niciodată. Sau nu le bag în seamă...” Revelaţia îl înveseli. Sări în picioare gata să continue drumul. ”Mai bine mai târziu decât niciodată...” Trase aer cu putere în piept şi privi în jur. Ştia acum: drumul ăsta, lanul de grâu şi albastrul cerului, norii albicioşi şi nemişcaţi, copacul care îi ţinuse umbră, zidul de care se sprijinise, privirea umedă a câinelui... le va ţine minte multă vreme. Iar în rucsac avea o păpuşă veche din cârpe, amintirea palpabilă a zilei de azi. O zi în care nu se întâmplase nimic. Cu toate astea, o zi deosebită aşa cum, dacă va şti să vadă, vor fi toate zilele ce urmează...

“Hai amice... Dacă vii cu mine până în oraş îţi fac cinste cu o halcă de carne!”

9 Mai 2009