Fetița care se juca de-a Dumnezeu - Dan Lungu


Previzibil cumva, din cauza nenumăratelor week-enduri muncite și al câtorva vacanțe de durată, nici în 2017 nu am fost o cititoare foarte harnică. Am strâns și pe anul ăsta trecut mai multe cărți neterminate cărora mă străduiesc să le dau de cap în primele luni ale lui 2018 și alte câteva, mult mai puține, pe care le-am citit din scoarță în scoarță. Fetița care se juca de-a Dumnezeu se numără printre cele din a doua categorie. 

Pe Dan Lungu l-am descoperit acum câtiva ani, când am citit (și mi-a plăcut) Sunt o babă comunistă! La fel s-a întâmplat și cu cartea despre care povestesc acum. Nu are cum să nu te prindă povestea, atunci când e relatată (convingător) de la înălțimea unui copil de 7 sau de 3 ani. Multe pasaje sunt de-a dreptul delicioase. 

"De vreo lună tot auzea cuvântul renovare; nu-i plăcea deloc cum sună, de aceea nici nu s-a sinchisit să întrebe ce înseamnă. Buna și Bunul se învârteau mereu în jurul acelui cuvânt, mai ales la micul dejun și seara, după ce se termina filmul de la televizor. Tata se făcea că nu-l aude sau pur și simplu nu ajungea în urechile lui. Ei nu-i plăcea, fiindcă nu avea nimic zemos în el, nu mirosea deosebit, nu avea nicio culoare, era un cuvânt nesuferit, care semăna cu o găleată de tablă sau un capac de veceu."

Romanul este narat, la persoana întâi, de două personaje: Rădița, o fetiță sensibilă care locuiește într-un orășel de provincie, împreună cu bunicii, și mama ei, care întreține familia, lucrând ca femeie în casă și îngrijitoare, în Italia. Deși este de-abia în clasa întâi și jocul ar trebui să fie prima ei grijă, copila devine din ce în ce mai melancolică pe măsură ce anii trec și familia se înstrăinează: mama nu se ține de cuvânt cu întorsul în țară, tatăl și sora mai mare s-au mutat la bloc, în vechea lor casă, și par că au uitat de ea, de Rădița, bunicii ca bunicii, își văd de ale lor și, odată ce banii din Italia încep să curgă, sunt cuprinși de frenezia construcțiilor. Încet-încet, Rădița ajunge la concluzia că ea este, de fapt, singura care îți dorește cu adevărat ca mama ei să se întoarcă deoarece restul familiei s-a obișnuit deja cu absența ei, dar și cu confortul asigurat de banii primiți lunar.

De cealaltă parte a poveștii, mama petrece își viața dereticând îndelung casa italienilor sau având grijă de bătrâna Nora, singura ființă care se poartă uman cu ea. Rămâne o singuratică, cu gândul tot timpul acasă, deși observă, cu ochii larg deschiși, deosebirile dintre cele două țări, studiindu-și patronii sau, pur și simplu, ieșind pentru cumpărăturile zilnice. Singura persoană în care se încrede și care o înveselește ori de câte ori apare, pe nepusă masă în viața ei, e Laura, o veche prietenă, care trăiește, emigrantă și ea, o viață tumultoasă și plină de neprevăzut. 

"E uimitor că mereu au argumente surprinzătore, pentru orice. Și nu numai Signor și Signora care au funcții de conducere, ci mai toți. La ghișeu, când vrei să trimiți banii, sau doamna de la supermercato, de la vitrina asistată, când îți taie jambonul, sunt gata să îți prezinte avantajele, să disece lucrurile, să explice. De aceea toți par foarte inteligenți. Par siguri pe ei și știu ce vor. Te intimidează cumva. Și mereu politicoși. Dacă ar fi arțăgoși, treburile ar fi mai simple, i-ai înjura frumușel și ți-ai vedea de treabă."

Romanul se încheie rotund, în momentul în care joaca preferată a Rădiței, cea de-a Dumnezeu, eșuează în fața unei scene pe care nimeni nu și-ar dori să o vadă vreodată: cea a tatălui care se hârjonește cu sora ei mai mare. E un sfârșit crud, de efect, dar nu neapărat necesar, din punctul meu de vedere, și singurul lucru pe care am să îl reproșez cărții. 

"Se așeză cu grijă pe marginea blocului și cu picioarele bălăngănind, în partea dinspre părculeț. Desigur, jocul se putea juca și în altă parte, însă nicăieri nu era așa plăcut ca aici, unde vezi oamenii de sus. pe bancă, o doamnă în vârstă stătea cu o revistă în brațe, iar ea îi porunci în șoaptă citește! și doamna prinse a citi. Un copil de vârsta lui Năsturel își pregăti mingea, îți făcu vânt, iar ea îi porunci șutează! și el trase. Un domn cu chelie se îndreptă spre mașina de lângă trotuar, iar ea îi porunci să intre și el deschise portiera și se băgă înăuntru. Stătea serioasă și concentrată, iscodind mereu după victime noi, pe care le punea să bea din sticluța de suc, să-și bage picioarele în apa din arteziană, să se privească în oglindă și să se rujeze, să sară șotronul, să-și bage ochelarii în poșetă și multe altele. Cu toții ascultau de ea fără să crâcnească. De fapt, chiar ăsta era jocul, asta trebuiau să facă, iar ea, la rândul ei, știa că nu le poate cere orice. Degeaba le-ar fi poruncit să se arunce în fața mașinii sau să lase portofelul pe bancă, asta nu ar fi făcut-o. Nici ea nu trebuia să exagereze. "

0 comments:

Trimiteți un comentariu