Sunt o babă comunistă! - Dan Lungu


...nu era în planul de lectură pe decembrie. Am luat-o cu mine, pe drum, într-o zi în care geanta aleasă era mică și nu aș fi vrut să pierd timpul în metrou fără să citesc nimic. E prima carte a lui Dan Lungu din bibliotecă și, recunosc, titlul ăsta m-a intrigat de ceva vreme. Romanul, scris la persoana întâi vorbește despre Emilia Apostoae, "baba comunistă" care, presată de fata ei plecată în străinătate să voteze cu liberalii, își analizează viața și certitudinile pe care le-a căpătat de-a lungul timpului. Povestea se desfășoară pe mai multe planuri: cel al femeii aflate în pragul bătrâneții care suferă de sărăcie și își aduce aminte cu nostalgie de vremurile în care avea de toate, cel al micii Emilia, copila de țărani a cărei mare dorință e să devină o orășeancă la fel de elegantă ca mătușa Lucreția și cel al femeii care sesizează, fără să pună la inimă, aspecte hilare sau supărătoare ale regimului comunist. Prin vocea personajului principal, autorul realizează un portret candid al perioadei de dinainte de '89, așa cum a perceput-o o femeie pentru care comunismul a însemnat șansa evoluției de la condiția de țărancă săracă, la cea de orășeancă.

Emilia asociază perioada de dinainte de '89 cu vremurile frumoase din viața ei în care muncea "voinicește", făcea "mese îmbelșugate în familie" și avea bani să meargă "în concedii". Pentru fetița crescută în sărăcie, viața de muncitoare la un atelier care producea piese de metal pentru export, era un vis devenit realitate.  Atunci, Emilia era înconjurată de oameni, veselie și solidaritate. În fabrică, lucrurile se rezolvau la mica înțelegere, colegii erau hâtri, șeful le ținea partea și, mai important, reușeau să stea și degeaba și să își mai încropească, cu materialele luate pe șustache, câte ceva pentru casă. Nu era o crimă, deoarece materie primă se găsea din belșug - atât pentru export, cât și pentru nevoile oamenilor. Acasă, nu ducea lipsă de nimic fiindcă economia subterană duduia, pe principiul faimosului ciubuc:

"Doamne ce bine am dus-o pe timpul comunismului! [...] Beam numai cafea naturală și ness [...] Pe-atunci astea erau o raritate, dar la mine nu era o problemă. Am avut blugi când costau opt sute de lei perechea. [...] Kent și BT pentru doctori nici nu mai spun. Nu exista să nu am în casă câteva pachete, în caz că, Doamne ferește, dădea vreo boală peste mine sau dacă aveam nevoie de-un concediu medical. [...] Pepsi ne aducea șefu' cu lăzile de la Restaurantul Partidului. Bomboane de pus în pom, la fel. Nu exista să mă prindă pe mine sărbătorile de iarnă fără bomboane de împodobit bradul sau fără portocale. Carne, ouă sau caș, ăhă, de-aș fi putut eu mânca atâta cât puteam face rost. Când nu aducea șefu', treceam pe la vânzătoarele pe care le cunoșteam și cu mâna goală nu plecam. Bineînțeles, trebuia să fiu și eu atentă cu ele, că și ele trebuiau să trăiască. [...] Tot ce mi-a poftit suflețelul am avut. 
Dacă aveam chef de o tărie, nu mă otrăveam cu orice poșircă, ci luam un coniac fin, un Vasconi sau Unirea, sau vodcă rusească, de-aia la 25 de lei sticla. Îmi cumpăram numai pantofi Guban, cu pielea molicică, de nu te rodeau nici să fi mers o sută de kilometri pe jos. Mă spălam cu săpunuri Fa sau Rexona, luate de la polonezii care veneau cu mașinuțele lor  ca niște jucării. Unde mai pui că Țucu avea și el relațiile lui."

O vizită a lui Ceaușescu în oraș, scoate la iveală obsesia politrucilor pentru mistificare. Străzile sunt asfaltate, gardurile reparate, fiecare muncitor primește echipament adecvat, oamenii trebuie să muncească zi și noapte pentru a curăți și aranja fabrica, brazii de la poartă sunt vopsiți pentru că nu sunt prea verzi iar în locul în care Țucu, soțul Emiliei, este detașat pentru a ajuta la pregătiri, copitele vacilor sunt date cu lac pentru a părea mai de rasă. Până la urmă, Ceaușescu nu are timp să ajungă și la ei, așa că toată munca este în zadar. 

Revoluția o prinde pe Emilia, proaspătă membră de Partid, tăind litere pentru manifestațiile împotriva huliganilor de la Timișoara. Nu înțelege prea bine ce se întâmplă, se bucură ca și ceilalți oameni ieșiți în centru orașului dar, după închiderea fabricii și inflație, devine nostalgică. O discuție cu sora ei și încă o colegă de muncă o face să înțeleagă că ele nu-i împărtășesc tristețea. S-au acomodat (soră-sa, Sanda) sau chiar se descurcă bine în capitalism (colegă-sa, Aurelia). Ba chiar când Emilia începe să plângă după trecut, Aurelia, acum proprietară de magazin, o repede scurt: 

"- Știi ce, Mica? Dacă de la mine de la magazin fetele ălea ar fura cum luam noi din fabrică, aș da faliment în două săptămâni...
- Altceva vreau să spun, că era de unde.
- Și la mine este de unde.
- Bine, că acuma e altă chestie...
- Păi, da, e ca și cum mi-ar lua cineva ceva din casă. E al meu."

Contrariată de faptul că cei din jur nu o înțeleg și nu-i împărtășesc regretele, Emilia decide să stea acasă în ziua alegerilor. E o poveste reală, care ar putea fi a multor părinți sau bunici. Într-un fel, o regăsesc pe Emilia în părinții mei. Dacă ar fi să reproșez ceva cărții acesteia bine scrisă, plină de adevărurile unei generații, ar fi doar o anumită senzație de fals în vorbire care m-a urmărit mai ales la început, până să cad în mrejele poveștii. Mi-ar fi plăcut ca exprimarea Emiliei să fie mai orală, să regăsesc mai multe regionalisme în ea. Așa, uneori am avut senzația că povestea este spusă de autor, nu de femeie, mai ales când sunt relatate gândurile și amintirile personajului adult. Cumva, eroina pare mult prea cizelată pentru condiția ei. Legat de asta, discursul Emiliei ca copil, sună mult mai veridic. Mai jos, am copiat un fragment care mi-a plăcut în mod deosebit:

"La oraș oamenii au mulți bani. La noi, la țară, sunt așa de puțini, că mama îi înnoadă în batistă. Mama poartă gumari și tata opinci. Banii sunt scumpi, spune mereu mama. Ei se duc pe gaz, sare, zahăr, ulei și caiete pentru școală. Oare la oraș banii sunt mai ieftini? Uneori cumpărăm și pâine. Atunci când mama nu se simte bine și nu coace. La oraș oamenii au bani să cumpere desert. Adică dulciuri. Uneori iau și fructe. Noi la țară avem fructele în copaci, nu dăm bani pe ele. Măcar atât! ... Pufi e pufoasă. De aici îi vine și numele. Nu e maidaneză, e de rasă nobilă. Cred că se trage dintr-o familie de prinți și strămoșii ei au locuit într-un castel. De aceea e foarte curată și foarte mofturoasă. Ca tanti Lucreția. Parcă ar fi surori. La noi în sat oamenii umblă neîngrijiți. După ce ies din casă, nu rămâne miros de parfum în urma lor. Cred că parfumul costă bani. Mereu sunt cu picioarele murdare și cu cămașa udă în spate, de parcă au cărat o bucată de gheață."

0 comments:

Trimiteți un comentariu