E o seară caldă de iarnă și simt că hainele mele groase sunt în plus. Mă regăsesc în pantofii albaștri pe care mi i-am cumpărat din Paris, cu un an in urma ( eram hoinară pe-atunci, ehe, ce vremuri, o lume plină de posibilități mi se deschidea în fața ochilor) și în ranița vișinie, în care conviețuiesc în bună înțelegere, un corn cu susan, două telefoane, o carte și un caiet, niste cadouri și alte zeci de nimicuri pe care sunt prea obosită să le mai inventariez.
Dar să revenim... Stau pe o bancă de pe Magheru, vis-a-vis de teatrul Nottara, și mă uit la etajele de deasupra - să fie 6 la număr și o mansardă dublă, mă uit la ferestrele frumoase, late, încadrate de imitații de coloane grecesti ( ionice?). O fereastră de la etajul 5 e luminată - pe sub jaluzeaua de lemn se strecoară o lumină galbenă, caldă, în centrul căreia plutește grațios gâtul lung al unui fir de lustră. Blocul din stânga, și mai părăginit, are o terasă lată la ultimul etaj ce pare că e împărțită de toți cei care stau acolo, genul de loc unde îți poți lăsa bicicleta dacă reușești să o cari până sus.
Mă surprind gândindu-mă la locuitorii clădirii - poate o bătrână care își împarte ultimii ani cu o pisică (ce clișeu) sau niște tineri boemi și artsy (iarăși un clișeu pentru că și mie, deși nu sunt nici una, nici alta, mi-ar plăcea să îmi beau cafeaua la înălțime, deasupra bulevardului). Așadar, una dintre ferestrele luminate ale clădirilor cu bulină roșie ar putea fi a mea dacă m-aș putea convinge vreodată să îmi cumpăr o casă frumoasă, dar periculoasă. Well ,probabil că nu voi face asta dar nimic nu mă oprește să îmi imaginez că, într-o bună zi, voi ajunge deasupra bulevardului Magheru, măcar pentru o cafea... Mă încântă ideea, la fel cum mă încântă și faptul că luminile din clădirea de peste drum m-au făcut curioasă. Când de-abia venisem în București, pierdeam ore în șir imaginându-mi cum sunt viețile oamenilor care stau în cutiile de carton de pe marginea marilor bulevarde. Mi se părea că trebuie să fie ceva deosebit de interesant acolo - atâtea case, atâtea povești, atâtea ființe cu totul și cu totul diferite de mine. Apoi mi-am făcut și eu rost de o cutie de carton, am umplut-o cu mobilă, haine, amintiri și... nimic nu s-a schimbat radical. Odată ce mi-am dat seama de asta, mi-am păstrat curiozitatea pentru vacanțe fiindcă, nu-i așa, în alte orașe, viața e cu totul și cu totul diferită.
Mașinile aleargă harnice în susul și în josul bulevardului, sub pătura de luminițe - aurii pe margini, argintii în mijloc, agățate la vreo 5 metri deasupra benzii de asfalt. Din când în când, strada se eliberează, acum aud și fluierul polițistului și, în lumina becurilor ce se strecoară printre frunzele pe jumătate veștejite ale castanilor, colțul ăsta aglomerat de oraș pare cel mai liniștit loc din lume.
Am stat prea mult pe bancă - nu e totuși atât de cald, îmi zic, în timp ce pornesc la drum, spre Universitate. În jurul meu, lumini se aprind sau se sting, vânzătoarea de la micuțul chioșc cu covrigi șterge plictisită rafturile de metal, undeva, în spate, bătrâna de la etajul 5 toarnă lapte în castronul pisicii, fata artsy de la mansardă pictează cu galben aprins un cercel în formă de floarea soarelui, băiatul se apropie pe nesimțite, o mușcă de umăr, ea tresare, speriată și râde, doi iubiți clandestini intră în motelul discret de la colț cu Batiștei, el își strecoară verigheta în buzunar înainte să întindă cardul recepționerului, o familie cu doi copii mici pleacă de la Târgul de Crăciun, ai grijă să nu te murdărești pe haină, îi zice mama fetiței brunete, întinzându-i un șervețel și... și lumea e... e așa cum a fost dintotdeauna. Lumea e viață, e un fluviu nesfârșit de momente - bucurie, tristețe, melancolie și nebunie, da, multă nebunie, care nu se oprește niciodată. Iar ăsta, până la urmă, e cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla.
La mulți ani!
Dar să revenim... Stau pe o bancă de pe Magheru, vis-a-vis de teatrul Nottara, și mă uit la etajele de deasupra - să fie 6 la număr și o mansardă dublă, mă uit la ferestrele frumoase, late, încadrate de imitații de coloane grecesti ( ionice?). O fereastră de la etajul 5 e luminată - pe sub jaluzeaua de lemn se strecoară o lumină galbenă, caldă, în centrul căreia plutește grațios gâtul lung al unui fir de lustră. Blocul din stânga, și mai părăginit, are o terasă lată la ultimul etaj ce pare că e împărțită de toți cei care stau acolo, genul de loc unde îți poți lăsa bicicleta dacă reușești să o cari până sus.
Mă surprind gândindu-mă la locuitorii clădirii - poate o bătrână care își împarte ultimii ani cu o pisică (ce clișeu) sau niște tineri boemi și artsy (iarăși un clișeu pentru că și mie, deși nu sunt nici una, nici alta, mi-ar plăcea să îmi beau cafeaua la înălțime, deasupra bulevardului). Așadar, una dintre ferestrele luminate ale clădirilor cu bulină roșie ar putea fi a mea dacă m-aș putea convinge vreodată să îmi cumpăr o casă frumoasă, dar periculoasă. Well ,probabil că nu voi face asta dar nimic nu mă oprește să îmi imaginez că, într-o bună zi, voi ajunge deasupra bulevardului Magheru, măcar pentru o cafea... Mă încântă ideea, la fel cum mă încântă și faptul că luminile din clădirea de peste drum m-au făcut curioasă. Când de-abia venisem în București, pierdeam ore în șir imaginându-mi cum sunt viețile oamenilor care stau în cutiile de carton de pe marginea marilor bulevarde. Mi se părea că trebuie să fie ceva deosebit de interesant acolo - atâtea case, atâtea povești, atâtea ființe cu totul și cu totul diferite de mine. Apoi mi-am făcut și eu rost de o cutie de carton, am umplut-o cu mobilă, haine, amintiri și... nimic nu s-a schimbat radical. Odată ce mi-am dat seama de asta, mi-am păstrat curiozitatea pentru vacanțe fiindcă, nu-i așa, în alte orașe, viața e cu totul și cu totul diferită.
Mașinile aleargă harnice în susul și în josul bulevardului, sub pătura de luminițe - aurii pe margini, argintii în mijloc, agățate la vreo 5 metri deasupra benzii de asfalt. Din când în când, strada se eliberează, acum aud și fluierul polițistului și, în lumina becurilor ce se strecoară printre frunzele pe jumătate veștejite ale castanilor, colțul ăsta aglomerat de oraș pare cel mai liniștit loc din lume.
Am stat prea mult pe bancă - nu e totuși atât de cald, îmi zic, în timp ce pornesc la drum, spre Universitate. În jurul meu, lumini se aprind sau se sting, vânzătoarea de la micuțul chioșc cu covrigi șterge plictisită rafturile de metal, undeva, în spate, bătrâna de la etajul 5 toarnă lapte în castronul pisicii, fata artsy de la mansardă pictează cu galben aprins un cercel în formă de floarea soarelui, băiatul se apropie pe nesimțite, o mușcă de umăr, ea tresare, speriată și râde, doi iubiți clandestini intră în motelul discret de la colț cu Batiștei, el își strecoară verigheta în buzunar înainte să întindă cardul recepționerului, o familie cu doi copii mici pleacă de la Târgul de Crăciun, ai grijă să nu te murdărești pe haină, îi zice mama fetiței brunete, întinzându-i un șervețel și... și lumea e... e așa cum a fost dintotdeauna. Lumea e viață, e un fluviu nesfârșit de momente - bucurie, tristețe, melancolie și nebunie, da, multă nebunie, care nu se oprește niciodată. Iar ăsta, până la urmă, e cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla.
La mulți ani!
0 comments:
Trimiteți un comentariu