Noaptea de Sânziene - Mircea Eliade

sursa
Şi azi tot despre cărţi o sa vorbesc că tot nu am ceva mai interesant de spus. Povestea de care voi scrie în continuare e cu Eliade şi a lui noapte de sânziene. E a doua oară când citesc cartea asta. Prima dată nu am fost destul de tenace să o duc până la capăt aşa că am rămas cu restanţe la epilog. După doi ani de pauză a trebuit să o iau cu începutul ca să mă prind despre ce e vorba la sfârşit. De data asta nu a fost necesară o insistenţă prea mare. Ce pot să zic? Drumul zilnic de două ore cu metroul face minuni pentru cultura mea generală chiar şi în cazul unor bucăţi mai grele de literatură, căci da, Noaptea de Sânziene nu e în nici un caz un roman simplu de digerat. În cele 500 şi ceva de pagini, autorul te plimbă prin Timp şi Spaţiu, Istorie şi Filozofie dar şi prin bucăţi cuprinzătoare de viaţă omenească – viaţa personajelor prinse în spectacolul cărţii. Romanul vorbeşte despre o perioadă istorică agitată: anii 1936 – 1948, vreme de intense tulburări sociale şi schimbări radicale de regim politic: mişcarea legionară, războiul, intrarea ruşilor în Bucureşti şi primele semne ale comunismului. Personajul principal sau, mai bine zis, unul dintre personajele principale în care îl putem îndeobşte identifica pe Eliade şi zbuciumul său este Ştefan Viziru, un tânăr economist obsedat de problema evadării din Timp. Ştefan are o situaţie profesională şi financiară înfloritoare: provine dintr-o familie înstărită, are o slujbă bună (la care se pricepe) în Ministerul Economiei şi este însurat cu o femeie frumoasă: Ioana. Acesta nu este însă decât un aspect al vieţii lui – cel public în care trăieşte şi îşi face datoria de om obişnuit.

“Eu am nevoie de o odaie a mea, în care să mă pot închide din când în când fără să mă ştie nimeni.” zice Ştefan Viziru şi eu tind să-i dau dreptate. Cu toţii avem nevoie, din când în când, de timp şi spaţiu doar pentru noi. Odaia lui este, de fapt, camera Sambo, “un spaţiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita, apoi, toată viaţa.” Obsedat de problema ieşirii din Timp şi Istorie el crede, o vreme, că va reuşi să facă asta devenind Sfânt – adică iubind cu aceeaşi intensitate pe toţi oamenii. Astfel îşi explică pasiunea pentru cele două femei din viaţa lui: soţia, Ioana, şi Ileana Sideri, fata pe care o întâlneşte întâmplător, plimbându-se prin pădurea din Băneasa, într-o seară de Sânziene.

În paralel, Ştefan este obsedat de un tip pe care îl cunoaşte într-o seară ascultând discuţia din camera de hotel vecină cu a lui. Spiridon Vădastra are un ochi de sticlă şi îi lipsesc două degete de la mâna dreaptă. Din aceste motive este complexat în preajma femeilor şi consideră că multe drumuri i-au fost inchise, deci nu se poate bucura de succesul pe care îl merită. Pentru a reuşi în viaţă este dispus să apeleze la aproape orice tertip. El îi poartă o stimă enormă doamnei Zissu, femeia care l-a iniţiat în dragoste. Ştefan, la rândul său, ajunge obsedat de această femeie şi caută firul poveştii ei ani la rând.

Un alt personaj însemnat este Biriş, prietenul lui Ştefan şi profesor de filozofie. Biriş crede că, spre deosebire de alte meserii, scrisul te confiscă pe dinăuntru, obligându-te să iei o pauză de la viaţă în timpul creaţiei. O idee interesantă pe care o susţine este compararea oamenilor cu organele corpului: “sunt oameni care se comportă întreaga lor viaţă ca un organ; ca un ficat, bunăoară, sau ca un rinichi, ca un stomac, ca un sex, ca un creier. Ia, de pildă, omul care se comportă ca un stomac, care se situează în lume şi în istorie prin perspectiva unui stomac. Nu trebuie confundat, cum ar părea la prima vedere, cu un om căruia îi place să mănânce şi să digere. Existenţa lui însăşi fiind identificată cu comportamentul unui stomac, el ar putea să aibă sau să nu aibă pasiunea digestiei alimentare; dar în orice caz, existenţa lui istorică va fi redusă la digerarea propriului său Univers. Faţă de Univers, acest om se va comporta ca un stomac: va încerca să-l digere, să-l despartă în materii grase şi nutritive, să dozeze sucurile de care are nevoie, să elimine toxinele etc. Cu totul altul va fi comportamentul unui om-rinichi: el îşi va filtra Universul; viaţa lui va fi redusă numai la această funcţiune de a despărţi lichidele, de a le filtra...“

Biriş are tuberculoză şi o iubeşte pe Cătălina, o actriţă care anunţă în fiecare an că se va sinucide la o dată fixă. Cătălina nu-i împărtăşeşte dragostea; ceea ce simte pentru el este mai degrabă o mare prietenie. Cu toate acestea, din oboseală şi teamă pentru starea lui, ajunge să-i cedeze. Biriş moare în camera de tortură, prins fiind când încerca să fugă din ţară. Prin reducere la absurd (căci în cărţile lui Eliade absurdul mitic devine posibil), Cătălina, trista păpuşă blondă, moare chiar la data “aleasă” de ea cu mult timp în urmă.

Ştefan doreşte să rămână în afara Timpului, aşadar să iasă din Istorie. Nu reuşeşte să facă asta: adăpostind un tânăr legionar devine complice şi este trimis în lagărul din Miercurea Ciuc. Mai târziu viaţa îi va da o nouă lovitură, amintindu-i că e muritor şi supus Timpului: soţia şi băiatul lui mor în timpul unui bombardament.

Moartea îl găseşte împreună cu Ileana – înlănţuiţi pe vecie în faţa eternităţii. De fapt Ştefan trăise o viaţă furată luându-i logodnica (Ioana) lui Ciru Partenie, scriitorul care îi semăna atât de mult. Din acest motiv îşi pierduse adevărata ursită – pe Ileana, fata întâlnită în magica noapte a Sânzienelor. La rândul său, Partenie fusese damnat din cauza acestei asemănări: murise fiind confundat cu Ştefan.



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...