Sosirea în Sevilla. Primul meu maraton.

30 septembrie 2011

Între făcutul bagajelor, zborul până în Sevilla și obișnuitul cu o nouă țară, nu a mai rămas mult timp pentru alte lucruri. Am părăsit hotelul pe la prânz și ne-a părut rău că plecăm fiindcă ne plăcuse locul iar Londra, cea mult prea însorită pentru așteptările noastre, începuse să devină mai puțin străină. 

Înainte de plecare, am mai mers o dată în Covent Garden, să vedem piața. Acolo am și mâncat - cel mai scump prânz de până acum și cea mai nesărată mâncare - într-un local cu specific franțuzesc, numit Le pain quotidien. După-masă nu am mai avut prea mult timp de pierdut, trebuia să ajungem la aeroport. 

Mi s-a părut că zborul până în Sevilla a durat mai puțin decât mă așteptam, doar două ore jumate. La sosire, am dat peste o altă lume - gălăgioasă și dezorganizată, cam ca acasă, așa. Mașinile claxonau, oamenii gesticulau și vociferau, pasagerii intrau în autobuz pe ușa din spate... Prin comparație, în Londra toate păreau să funcționeze ca niște rotițe bine unse și mi-am adus aminte, cu oarecare regret, că nu am auzit prea multe claxoane în cele 4 zile pline, petrecute în oraș. În drum spre hotel am fost martorii unui maraton, maratonul semi-anual al orașului. Erau mii de participanți, veniți din Sevilla și din afara ei, iar pe trotuar nu aveai loc să-ți pui troller-ul din cauza susținătorilor. A trebuit să așteptăm vreo 20 de minute, cât le-a luat alergătorilor să treacă prin fața noastră, ca să putem traversa spre hotel. Ce mi s-a părut fascinant, mai ales într-o țară care părea atât de dezordonată, era abnegația cu care voluntarii strângeau pet-urile de plastic și alte resturi rămase în urma participanților la maraton.

Recepționerul, un domn foarte drăguț, ne-a recomandat un loc de mâncat, La Blanca Paloma, aflat destul de aproape, în Triana. Ni s-a părut mai degrabă berărie decât restaurant dar, totuși, tapas-urile erau foarte bune. Și prețurile (eu am plătit 8 euro pe un tapas - o gustare destul de sățioasă aș zice -  și o bere), mai ales că veneam din Londra și ne obișnuiserăm cu altfel de socoteli. La întoarcere, momiți de aerul sărbătoresc al localnicilor, am mai zăbovit la o bere pe o altă terasă. Ne-am dat seama că viața orașului se desfășoară după cu totul alt fus orar decât cel pe care noi îl consideram normal. La ora trei, joi spre vineri noaptea, majoritatea meselor erau pline. La fel și străzile - nu numai tinerii dar și oameni ai muncii, ca să zicem așa, pe care te-ai fi așteptat să-i vezi în pat la ora aia, își petreceau seara relaxându-se pe-afară. 

Când am plecat spre hotel, aveam senzația că e încă devreme. În fapt, se făcuse aproape 4. Recepționerul s-a chinuit să socializeze cu noi, într-o franco - spaniolă stricată. Mi-a spus că românii au faimă proastă aici: ei de hoți, ele de curve. Am adormit pe la 5 dimineața...

Dacă vă interesează aventurile pe care le-am avut înainte de a sosi în Sevilla, da-ți un click aici.



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...