Muzeul George Enescu, unul dintre palatele uitate ale Bucureştiului


Clădirea asta frumoasă mi-a atras atenţia de cum m-am mutat în Bucureşti. Nici nu aveam cum să nu o observ - locuiam, pe vremea aceea, în căminul Moxa la o străduţă distanţă de Calea Victoriei. Ciudat totuşi... Nu m-am putut hotărî să o vizitez. Probabil şi din cauza ideii că, na, clădirile nu pleacă nicăieri aşa că nu are rost să mă grăbesc...

Aşa este, în principiu. Clădirile trăiesc mai mult ca oamenii. În Bucureşti, din  păcate, trăiesc mai puţin ca în alte capitale ale lumii. De-abia când am intrat în curte şi m-am apropiat de uşă am văzut că scoica de sticlă de deasupra intrării, care îmi furase de atâtea ori privirea, are geamurile îngălbenite. Ferestrele înalte, construite să lumineze interiorul tot timpul, nu au mai fost vopsite de multă vreme. Intrăm înăuntru... Muzeul are 3 camere, restul e ocupat de Uniunea Compozitorilor din România. Palatul Cantacuzino, aşa se numea clădirea în perioada interbelică, a fost, odinioară, superb. Încă mai este... Cele 3 camere pe care avem voie să le vizităm au pereţii decoraţi cu figurine din ghips si mici fresce inspirate, probabil, din miturile antice. În ultima dintre ele, sala de concerte, vitraliile sunt pictate cu elemente provenind din lumea muzicală: viori, harpe, trompete... 3 camere şi o viaţă de om. Vedem 2 piane, vioara de copil a lui Enescu, medaliile, diplomele, costumul de scenă şi costumul de membru al Academiei Române, obiectele ornamentale şi alte semne ale preţuirii pe care artistul le-a primit de-a lungul vieţii. O femeie frumoasă veghează prima cameră dintr-o fotografie. Este Maruca Cantacuzino (sau Tescanu Rosseti), frumoasa şi zvăpăiata soţie a artistului. Prima parte a vizitei s-a încheiat. Urmează să mergem în casa memorială, de fapt clădirea personalului unde cei doi soţi au trăit în 1945-1946, după preluarea palatului de către statul comunist.

Ieşim şi înconjurăm palatul. Pereţii exteriori, frumoşi şi ei, ar avea nevoie urgent de-o zugrăveală. După atmosfera de fast decrepit al primei construcţii dăm de o căsuţă mică, austeră, servită de 2 scări de piatră monumentale. Aici se poate vizita tot. Sunt păstrate multe dacă nu aproape toate mobilele din perioada în care cei 2 au locuit acolo. Camera lui Enescu e prima pe stânga. Uluitor de mică, îmi pare mai degrabă o chilie în care patul, dulapul şi biroul ocupă întregul spaţiu de locuit. Următoarea, tot pe stânga, e camera Marucăi. Mai mare fiind, pare mai confortabilă. Pe dreapta, spaţiul e ocupat de un salon de muzică. Baia modernă, fără nimic de modă veche, pare cumva nelalocul ei în această casă trainică plină cu obiecte frumoase şi vechi de mobilier. 

Biblioteca din hol şi tomurile ei groase, copertate cu piele, îmi aduce aminte de prădarea conacului de la Teşcani al Marucăi, aşa cum o povesteşte Annie Bentoiu în cartea de care am tot amintit iarna asta, "Timpul ce ni s-a dat". În 1947, Enescu şi soţia sa donează acest domeniu care cuprindea, printre altele, obiecte rare de mobilier Art Nouveau şi "o vastă bibliotecă cu zece mii de volume de mare valoare", statului român, mai precis Ministerului Artelor. Sunt obligaţi să facă asta deoarece o nouă lege prevedea ca cetăţenilor care nu locuiau permanent în ţară să le fie confiscate bunurile. "Doi ani mai târziu, domeniul a fost naţionalizat (guvernul îşi naţionaliza propriul minister!). Ca în multe alte locuri din ţară, măsura a dat semnalul prădăciunilor. Sătenii şi-au împărţit mobila, tablourile, lămpile şi covoarele, iar cărţilor din bibliotecă, strânse într-un mare morman în faţa casei, li s-a dat foc, cei mai zeloşi dintre cei de faţă răvăşindu-le cu furca. Şi astăzi trăieşte în regiune unul dintre autorii incendiului, un anume "Labă", care se laudă: "Eu sunt ăla care am ars cărţile lui Enescu!". Locuinţa a căpătat apoi, timp de vreo 20 de ani, întrebuinţările cele mai diverse: a fost staţiune de maşini şi unelte agricole, şcoală agricolă profesională şi chiar crescătorie de găini." Da, pentru noi, oamenii, ciclul distrugere-creaţie pare nesfârşit. 

Plecăm cu mintea plină de imagini frumoase dar şi de tristeţe. Oare când va fi renovat palatul? Oare va fi renovat? Şi dacă da, va încăpea pe mâinile unui arhitect priceput sau ale unui habarnist cu pile? Rămân totuşi cu mirarea. De ce nu ne descurcăm, noi românii, să promovăm ce avem frumos aici? În Viena, am dat 10 euro pentru a asculta o oră povestea vieţii lui Mozart şi a vizita camerele goale unde acesta şi-a avut, odată, apartamentul. E drept, îngrijitorii muzeului s-au străduit ca acel loc gol să spună o poveste. Aici, la palatul Cantacuzino, am dat 6 lei pe biletul de intrare şi 30 pentru a face fotografii. Am primit o mică broşură tipărită în română şi am fost lăsaţi de capul nostru să citim plăcuţele, acolo unde existau. După bucuria de pe faţa îngrijitorilor la vederea unor chipuri noi am dedus că oamenii trec rar pe acolo. Cu toate astea, nimeni nu s-a grăbit să ne spună ceva în plus, să ne vrăjească un pic. De magazin de suveniruri nici că putea fi vorba... 

Toate cele de mai sus mă duc la o singură concluzie logică  - suntem nişte nepricepuţi, lipsiţi de orice fel de spirit practic. Construit de unul dintre cei mai bogaţi oameni ai începutului de secol trecut, prinţul Grigore Cantacuzino, zis Nababul, şi moştenit apoi, după moartea fiului său, de turbulenta Maruca Teşcanu Rosseti, prinţesa rebelă care, se zice, şi-a turnat acid pe faţă fiindcă Nae Ionescu nu o mai iubea, palatul e o poveste în sine. Probabil, cei pasionaţi de arhitectură ar avea ce studia ore întregi. La fel, admiratorii muzicii lui Enescu ar putea găsi aici nu numai obiecte seci rămase în urma artistului ci şi povestea vieţii lui, caldă, personală. Sunt nişte idei uşor de emis pentru oricine a vizitat, măcar o dată, un muzeu din străinătate dar nimeni, până acum, nu s-a gândit să le pună în practică. Cunoscând cât de cât cum merg lucrurile în ţărişoara asta, probabil va mai trece ceva vreme până când palatul Cantacuzino va primi vizitatorii la adevăratul ei potenţial...



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...