8 septembrie 2013 - protest pentru Roșia Montană

Cu 10 ani în urmă, în toamna lui 2003, participam, alături de oamenii din organizația studențească din care făceam parte, la organizarea unui protest pentru îmbunătățirea vieții studenților. Revendicările noastre erau ușor de înțeles pentru oricine: renovarea căminelor, mărirea burselor, reduceri mai mari pe mijloacele de transport. Treaba mea era să conving cât mai mulți studenți să iasă în stradă așa că băteam căminele Bucureștiului, zi lumină, și le povesteam celor care erau acasă cine sunt, cu ce mă ocup și ce se așteaptă de la ei: să vină în locul X, la ora Y și să militeze pentru drepturile lor. Oamenii mă ascultau cu mult interes, îmi dădeau dreptate ba chiar mă inițiau în problemele de care se loveau zi de zi: tavanul plin de igrasie care se scurgea în patul de sus sau toaleta comună unde, din cauza lipsei geamurilor, iarna puteai să te dai cu sania pe nămeții proaspăt formați. Bucuroasă că ne înțelegem atât de bine, le aruncam întrebarea firească: "Ne vedem acolo,da?"..."Ăăă...păi când ziceai că se iese în stradă?"..."Joi și vineri."..."Și nu se fac cursuri atunci?"... "Nu, nu se fac. Profesorii ne susțin revendicările."... "Ah...În regulă. Măi, nu cred că vin. Mai degrabă m-aș duce în vizită până acasă dacă tot avem liber dar...vă susțin din tot sufletul. Sper să reușiți!". Previzibil de altfel, protestul nostru nu a adunat prea mulți participanți. Drept urmare, revendicările soluționate au fost minore. Oamenii au continuat să doarmă înmuiați în var și să facă sporturi extreme, în bude, iarna, așteptând ca într-o zi cineva să se îndure și de problemele lor.

Amintindu-mi pățaniile mele de atunci și protestele semi-eșuate din iarna lui 2012, nu am dat prea mare importanță manifestațiilor pentru respingerea proiectului Roșia Montana. Primele gânduri au fost, recunosc, tipic românești "De ce m-aș agita? Oricum nu voi reuși să schimb nimic..." Din spirit de solidaritate cu fata care eram acum 10 ani, am decis să mă informez în privința proiectului și să dau o o fugă până în Piața Universității. Să văd cu ochii mei ce se întâmplă. Am găsit acolo familii tinere cu copii mici, bătrâni care agitau vajnic câte un  steag mai mare ca ei, elevi și studenți, artiști dar și oameni pentru care scandatul în piață reprezenta o activitate after-work. Lumea era civilizată, oamenii își strângeau mucurile și peturile după "show", se vorbea cu "Mă scuzați, vreau și eu să trec...". Cel puțin la început, mulți păreau timorați de ideea de a face gălăgie. ( Între timp, un ilustru necunoscut/ă a dat lumii o mare invenție care a revoluționat muzica de protest: petul la juma de litru umplut cu pietricele sau monezi de 10 bani) 

Prima impresie fiind pozitivă am dat pieței o șansă. Am încercat să schimb ceva prin a mă schimba, în primul rând, pe mine. Am citit, m-am informat și am constatat că nu sunt de acord cu legea așa că am mers acolo, am făcut act de prezență și mi-am susținut părerea cum am putut. După-amiaza și seara zilei de 8 septembrie am petrecut-o în mijlocul unui incredibil râu uman care a cutreierat orașul de la Universitate la Guvern, apoi la Obor și, pe Moșilor, din nou spre centru.  S-a scandat "România, TREZEȘTE-TE!", "Uniți, salvăm Roșia Montana" sau "Dacă vă pasă, ieșiți din casă" - îndemn care se pare că a funcționat destul de bine. Entuziasmul era molipsitor - mulți trecători au coalizat cu noi fie claxonând în ritmul bătăii marșului, fie agitând steaguri tricolore pe fereastră sau bătând din palme în timpul unei manifestații spontane în metrou.  Am văzut oameni de toate vârstele și din toate stările sociale uniți între ei de ideea că "așa nu se mai poate" și de credința că participă la ceva măreț. Mai presus de atât am văzut oameni senini, civilizați și hotărâți să-și facă cunoscute și apreciate părerile. Acești oameni au învățat că nimic nu-ți pică din cer pe gratis și că, dacă vrei să schimbi ceva, trebuie să lupți pentru convingerile tale. Iar acesta este primul mare câștig în această luptă inegală. 

Câteva imagini cu ei, mai jos: 









0 comments:

Trimiteți un comentariu