Cagliari, capitala cățărată pe stânci


Acum mai mult de un an, într-un autobuz care mă purta din Cagliari spre Alghero, scriam:

24 septembrie 2016


Tocmai părăsesc Cagliari, mă îndrept spre Alghero. Două vești proaste: prima ar fi că nu am găsit magneți pe niciunde și nu am avut chef să iau vederi și a doua că autobuzul ăsta,  cu care urmează să merg trei ore și jumătate, mă lasă la aeroport. 
O chestie pe care am văzut-o în fiecare din orășelele prin care am trecut până acum: nu există stradă care să nu se numească Victor Emanuel.
Cu ce am rămas din Cagliari? Cu amintirea corso-ului mai sus amintit, unde am stat două nopți la numărul 159, cu imaginea unui oraș cocoțat pe dealuri și o după amiaza superba petrecută la plajă.
Nu am explorat prea mult orașul, trebuie sa recunosc. În plimbarea de azi am ajuns, pe niște străzi foarte abrupte, pe lângă biserica Chiara,  pe Via Genovese,  o strada drăguță și veche, care m-a purtat apoi spre Cita de Musei, unde mi-am îngropat restul timpului citind despre civilizația nuragică, despre care plănuiesc să îmi iau și o carte.
Cred ca diferența dintre Sicilia și Sardinia e că aici marea nu e verde ci albastră, culorile sunt mai asre, munții mai aproape.  De când umblu cu autobuzul ăsta, am văzut porci mistreți alergând pe câmp și turme de vaci și oi.
Ca și sicilienii, sardinienii își beau cafeaua la bar, cu un pahar de apă alături, in fugă. Cred că și portughezii procedau așa. De spanioli nu îmi mai aduc aminte.


Fuseseră două zile destul de încărcate, începând cu sosirea în oraș (venisem cu avionul din Trapani, Sicilia), continuând apoi cu mersul la mare, deși aici reușisem să lenevesc în a doua parte a zilei și terminând cu dimineața de plimbare prin oraș. Gazdele de la hostel mă așteptaseră la aeroport, într-o mașină particulară pe care mi-a fost greu să o identific. Erau doi: tată și fiu. În timp ce fiul mă căuta în fața ieșirii de la aeroport, tatăl dăduse o raită prin săli ca să strângă materiale promoționale: fluturași, hărți ale regiuni etc. Toate acestea erau apoi așezate cu grijă pe măsuța din bucătărioara apartamentului și împrumutate turiștilor numai după ce aceștia jurau, cu mâna pe inimă, că nu le vor rătăci sau îndoi. Hostelul era mic dar curat, un apartament vechi din care proprietarii își păstraseră o cameră și le închiriau pe celelalte trei. Comitetul de primire îi includea pe proprietar și pe tatăl lui, cu soția, și iubita fiului, care venea din Moldova sau Ucraina, nu mai țin minte exact...

Știu că am dormit bine, deși m-am speriat de cutremurul din România. În seara aceea am mâncat cea mai bună pizza italiană, una cu ton, servită la un împinge tava aproape gol de pe strada Victor Emanuel.

Nu am ajuns până în port în orele pe care le-am petrecut explorând Cagliari. Am urcat în schimb pe deal, spre centrul vechi, pentru a mă pierde printre clădirile colorate din jurul turnului Elefantului și a sfârși, după cum ați aflat deja mai sus, în Muzeul de Arheologie. Nu am cumpărat cartea despre civilizația nuragică, deși poate ar fi trebuit. Până la urmă, nu am văzut nici unul din aceste turnuri fortificate (nuraghe) care au rămas în urma acestei interesante civilizații megalitice care gândea figurine atât de complicate, precum cele pe care le veți vedea mai jos.

Cum se ajunge în Cagliari?
Din Sicilia, cum am mers eu, se poate ajunge cu avionul cel puțin din Trapani (cu compania Ryanair) sau cu feribotul pe mai multe rute.
Din București există zbor direct doar până în Alghero, Sardinia. Cagliari e la 3-4 ore distanță, cu autobuzul.


















0 comments:

Trimiteți un comentariu