Un gând pentru o sâmbătă ploioasă

Să încep cu o constatare. De multe ori, când așezată într-o terasă mă lovește pofta de a-mi nota ceva într-un carnețel  (ah, infamele jurnale care vor satisface curiozitatea morbidă a unei rude îndepărtate venite să ajute la înmormântarea mea) descopăr că îmi lipsește fie caietul, fie că stiloul zace părăsit printr-o altă geantă. Azi nu se abate de la regulă și, bineînțeles, bateria telefonului arată un panicant 25%.

Prima diferență - mie ospătarul mi-a adus pâine integrală, lor chifle albe și pufoase. Asta înseamnă să îți cunoști clientul. Eu, o femeie la treizeci și ceva de ani, cu punga de cumpărături atârnată de un braț și telefonul lipit de palma celuilalt, sunt sigur genul care, dacă nu tine dietă, se străduiește să mănânce sănătos. Ei, pe la șaptezeci și ceva de ani, contemplă entuziaști perspectiva unei porții de mici cu cartofi prăjiți după ce vor fi terminat ciorba de pui și halbele de bere aflate deja pe masă sau trăiesc încă într-o vreme în care mersul la restaurant nu implica niciun fel de restricții. De la o masă la alta, doamna mi se adresează fără inhibiții: "E bună ciorba de vacută? ". "Da", dau eu din cap, aprobator, cu botul plin de zeamă. "Mi-aş fi luat și eu, dar soțul a zis să încercăm de pui". "Sunt sigură că e foarte bună" reușesc să rostesc chinuit după ce îmi înghit dumicatul dintr-o suflare, nu înainte de a o blagoslovi un pic, mental, pentru ceea ce consider, trecător, o lipsă de politețe. 

Dar poate că eu greșesc de data asta. Poate bătrânii și copiii știu mai bine și tocmai curiozitatea asta nepotolită, pe care eu una simt că o pierd în zilele în care nu mai e loc de nimic altceva în afara rutinei obositoare de adult, înseamnă bucurie de a trăi. 

0 comments:

Trimiteți un comentariu