Copenhaga, la prima vedere

Poate primul lucru care m-a izbit ca fiind diferit în țările nordice a fost metoda de a intra în camera de hotel/motel. 

În Malmo, am ajuns târziu în noapte. Recepția era închisă dar primiserăm, cu o zi în urmă, instrucțiuni pentru a pătrunde în clădire. Trebuia să deschidem ușa principală cu un cod, să găsim căsuța poștală, să formăm un alt cod și de-acolo să ne luăm cheile camerei. Dacă nu ne descurcam, puteam să sunăm la un număr pentru ajutor dar cei de acolo nu aveau cum să vină personal „să ne salveze” fiindcă erau în capătul celălalt al orașului. Motelul ăsta avea, totuși, o față umană – a doua zi am plătit cazarea unei femei în carne și oase. 

În Copenhaga, în schimb, nu am văzut, vreme de patru nopți, picior de recepționer. De plătit am plătit online, ușa de la intrare se deschidea iarăși cu un cod, de data asta cifrul nostru personal cu care mai treceam de vreo 3-4 uși, inclusiv cea de acces pe palierul nostru și cea de la cameră. Singurele prezențe fantomatice care ne-au tulburat șederea în hotel au fost asiaticele care se ocupau de curățenie în fiecare dimineață. Evident, tehnologia nu e infailibilă. Am simțit-o pe pielea mea când, întorcându-mă într-o seară în cameră, nu am mai putut trece de ultima ușă de coridor. V. dormea, prin jur nu se zărea nimeni, eram, cu alte cuvinte, în rahat până la gât. Noroc cu wifi-ul și telefonul smart, deci iarăși tehnologia. Am găsit numărul call centerului hotelului și o duduie drăguță mi-a dat acces și la etajul de dedesubt. Am putut astfel să urc pe o scară de incendiu și să ajung în cameră. 

Dar am luat-o înainte cu povestea. Habar n-aveam că voi păți așa ceva în după-amiaza în care am sosit în Copenhaga. Traversasem marea dinspre Suedia pe minunatul pod Oresund, despre care am povestit într-un articol anterior. Din gară am ajuns repede la hotel și apoi am plecat să explorăm orașul.

Spre deosebire de ce am văzut prin alte locuri, zona din jurul gării e curățică și frumoasă. Nu prea au încotro – e chiar în buricul târgului. Primăria și Tivoli, un cunoscut parc de distracții, sunt la o aruncătură de băț. Cum era prea târziu să mai vizităm ceva – muzeele și alte lăcașuri de culturalizare se închid devreme, pe la 4, 5 - am plecat să explorăm străzile orașului. Primăria, o clădire veche și impunătoare, construită din cărămidă roșie, e înconjurată de una dintre cele mai mari piețe din Copenhaga, Rådhuspladsen, (din păcate, în reparații în timpul șederii noastre). Din această piață pornește și Strøget, principala zonă de shopping a orașului, unde găsești, la fel ca peste tot, New Yorker și H&M dar și magazine unde fiecare produs costă câteva mii de euro, fast-food-uri, oameni statuie ba chiar și o piață în aer liber, piața italiană. Evident, aici ne strângem și noi, turiștii veniți din toate colțurile lumii, măcar să căscăm gura dacă nu să cumpărăm fiindcă, după standardele burghezului român mediu, Danemarca e o țară scumpă. Nu foarte departe de această zonă pietonală, se află vechea Bursă pe care, dacă nu știi dinainte ce e, poți să o confunzi cu vreun palat din basmele lui Andersen. Acoperișuri verzi, ziduri roșii, albe sau galbene și turnuri spiralate. Pare o arhitectură menită să înveselească chiar și în timpul lungii ierni nordice. Din păcate, tocmai acest bulevard central, la fel de curat pe stradă ca și restul orașului, ne-a oferit o surpriză neplăcută. Pe canalul care îl mărginește curge încet o apă murdară, pe care plutesc zeci de leșuri de șobolani în diferite stadii de putrefacție. Nu mă așteptam la așa ceva tocmai aici. O urmare firească a acestei descoperiri a fost că am evitat să ne cumpărăm vreo excursie cu barca.











0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...