Hoinăreli prin Paris

Pain au chocolat, turnul Eiffel, muzee, shopping, o plimbare romantică pe Sena. Ce-ţi poţi dori mai mult?

Malta

O insulă fantastică, unde nu ai timp să te plictisești :)

Pompei(i)

Cum erau casele romanilor, cum erau străzile sau barurile lor, ce mâncau, cum îşi petreceau timpul?

București

Un oraș care nu ascunde nimic la prima vedere și poate tocmai de aceea aflu mereu lucruri noi despre el.

Irlanda şi frumusețile ei

O ţară de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Danemarca

Mi-am dorit să ajung, de ziua mea, într-o țară nordică. Mi-a plăcut atât de mult încât voi reveni.

România

Mereu surprinzătoare. Din ce în ce mai des, plăcut.

Eugene

Cu 10 ani în urmă, pe 27 august 2007, un domn (nene îi ziceam când am scris rândurile de mai jos) m-a angajat ca ceva, numit, în limbajul lemnos al corporației, reporting analyst. Eram, pe vremea aceea, o masterandă în primul an, care habar n-avea în ce direcție să se îndrepte. Șansa oferită de Eugene mi-a deschis un drum care, deși m-a dezamăgit de multe ori, m-a îndreptat spre domenii interesante, și mai are, cred eu, multe să îmi ofere. Azi se împlinesc 10 ani de la prima zi de muncă acolo.

 "Hi there... how are you?" mă întreabă o voce "british" cordiala. Ăsta era ultimul lucru pe care mă așteptam să-l aud în timp ce mă uitam după "verde"ca să traversez spre casă. Întrebarea și persoana care mă suna erau complet nelalocul lor în peisajul unei după amiezi liniștite în Militari. La fel și engleza mea, în timp ce mă căzneam să-mi aduc aminte chestiile de care mă întreba Eugene. Ne-am "lămurit" vreo 5 minute în parcare după care a închis. Am intrat în casă și... ca omu' plecat demult în lume, am năvălit în budă. Nici nu apucasem bine să termin operațiunile care mă aduseseră acolo că telefonul a început să țârâie din nou. După o scurtă dar anevoioasă luptă cu mine însămi, știind că nu voi putea suna înapoi, decid să raspund așa, cu pantalonii-n vine, cum mă aflam. "Hi there! It's me again... Hope you're home and confortable sitted. I have just one more question.." Și toate acestea spuse pe un ton calm, politicos, englezesc pur-sânge. Abținându-mă cu greu să nu izbucnesc în râs, răspund "I'm confortable enough, thanks !"

În altă zi, după o conferință telefonică de vreo 2 ore, Eugene mă ia pe "mess": să-l sun ca să lămurim ceva ."Ok... I'll call you in about 5 minutes. I have something to do first"."Oh... right... you're going for a smoke..".."No, I don't smoke today 'cause I have flu". "Oh... you're going to blow your nose, then..". Și chiar asta urma să fac:))

Acum încercati să vi-l imaginați pe Eugene: un nene pe la vreo 50 și ceva de ani, care trăiește în Erskine, Scoția, se dă cu barca cu vele în uichend, are 3 fete si e încă pasionat de ceea ce face. Un englez tipic, dar nu un scorțos; un tip un pic aiurit și cu simtul umorului. Nenea ăsta m-a angajat pe mine acum vreo 2 ani. Cu el am dat testul de excel, ceva înspăimântător de-a dreptul  - share screen pentru ca persoana de la capătul celălalt al firului să vadă live răspunsul - și tot el s-a străduit să ne "înțelegem", scuzându-se tot timpul pentru accentul lui un pic scoțian pe alocuri, destul de "funny" de altfel.

Uite-așa am ajuns eu să-mi petrec timpul "lucrător" în corporația numărul 2. Nu vreau să zic nici de rău nici de bine despre asta. Cert e că atunci când m-am angajat acolo aveam o vagă bănuială că aș vrea să fac "aia" și presupuneam ca m-aș putea pricepe. Acum, când plec, știu că îmi place ceea ce fac și că mă descurc destul de bine. Puncte multe câștigate la capitolul încredere în mine. Multe lucruri "istețe" învățate. Cele mai multe i le datorez fostului meu "teamlead", Eugene. Și cu toate că nu l-am vazut decât o singură dată față-n față, iar în restul timpului "relația" noastră a fost strict telefonică, mail-uistică sau jabber-istică, azi, cand m-a sunat să-mi ureze toate cele bune și să-mi spună să nu ezit să-l caut daca am nevoie de ajutor, am izbucnit în plans. Ba chiar, dacă mă gândesc bine, aș putea să mai bocesc un pic și acuma...

Așa că... nu-mi plac despărțirile de oameni faini. Așa că... nici corporațiile nu m-au vindecat de sentimentalism și blegoșenie.

30 mai 2009

O după-amiază în Toledo


Uitându-mă pe fotografiile de astă primăvară, mă lovește că Toledo, la fel ca multe dintre orașele medievale ale Europei, pe care UNESCO le  adaugă, an de an, pe lista patrimoniului universal, înseamnă, în primul rând, victoria omului asupra naturii, în acest caz piatra pe care cei care locuiau în oraș, au modelat-o cu răbdare, transformând-o în turnuri, case, creneluri, statui, biserici etc.

Câteva lucruri despre istoria orașului.

- În vremea romanilor era un târgușor local însemnat cu un amfiteatru care putea să găzduiască cinsprezece mii de oameni.
 - Un pic mai târziu (prin secolul VI), a devenit capitala regatului vizigot (aceștia erau băieții aceia care au dat o mână de ajutor la prăbușirea imperiului Roman, invazie după invazie).
  -  Și-a pierdut importanța pentru câteva sute de ani, după ce a intrat sub stâpânirea maură.
 - Când a fost cucerit de ceea ce azi numim strămoșii spaniolilor, bibliotecile arabe nu au fost distruse. Scrierile de acolo, precum și cele evreiești (Toledo avea o importantă comunitate evreiască), au fost traduse în castiliană și apoi în latină.
 - Între 1085 și 1561, a fost una dintre capitalele regatului Castiliei.
- A început să își piardă din importanță când orașul de reședință al monarhiei a fost stabilit, definitiv, în Madrid.

La nivel subiectiv, gândul la Toledo îmi aduce aminte de o după-amiază mai răcoroasă, mai "la munte", venită la țanc după dimineața petrecută în plin soare, în piața de chilipiruri a Madridului. Plimbarea, obișnuită în asemenea ocazii, a decurs firesc, fără oboseală mare, deși, ca orice târg medieval care se respectă, și Toledo e cocoțat în vârful unui deal iar străzile sunt destul de abrupte . Nu, nu am luat trenul de mai jos, deși arăta fain, o pată cu locomotivă roșie, printre zidurile de piatră. Să mai menționez alergatul după comori? Poate că nu ar trebui, fiindcă toți cei care au trecut printr-un orășel vechi, știu că în spatele zidurilor se ascund întotdeauna surprize. Aici sunt restaurantele și magazinele cu suveniruri, fostele moschei, biserici și sinagogi sau casele încăpățânaților care își păstrează locuința în buricul târgului, în ciuda faptului că e, cel mai probabil, lipsită de confortul modern, iar transportul se face, de cele mai multe ori cu un scuter, fiindcă străzile medievale nu au fost construite pentru mașini.


Ce am văzut în Toledo?
Din ciclul comorilor ascunse, cea mai interesantă vizită a fost, pentru mine, cea în locul unde se vindeau dulciuri din marțipan, lăudate ca una dintre specialitățile orașului, alături de oțelul de Toledo. Intrând într-un magazin ca să întrebăm unde le găsim, ni s-a spus obișnuitul, în orașele mici: mergi pe a doua stradă la dreapta, apoi o iei pe prima la stânga și vei vedea o ușă mare din lemn... Am găsit destul ușor locul, am apăsat pe butonul de la sonerie și am intrat într-un hol mare și răcoros, pavat cu faianță pictată - azulejo, decorat cu statuia unui sfânt în dreapta și un pian în stânga. Într-un intrând, am văzut un raft cu dulciuri și un grilaj de după care a apărut o... călugăriță. Bunătățile erau gătite în mănăstire.


Am mai vizitat, pe fugă, ruinele unei biserici micuțe (Mezquita Cristo de la Luzcare fusese într-o vreme moschee, și o altă biserică - Iglesia de Santo Tome - în holul căreia se găsește o pictură de El Greco, lucrată în cinstea unui om îngropat acolo și intitulată - Înmormântarea domnului de Orgaz. Pictura oferă o viziune interesantă asupra vieții de după moarte. În partea de jos a tabloului, vedem înmormântarea și corpul neînsuflețit al domnului Orgaz, în timp ce în partea de sus, sufletul său merge spre Judecata de Apoi. După cum spuneam în blogul despre Madrid, ceea ce mi-a plăcut foarte mult la El Greco e bogăția culorilor și stilizarea figurilor. Se zice că stilul său e un amestec între arta renascentistă și felul de a picta bizantin, pe care l-a deprins pe insula grecească Creta,  unde s-a născut. Pictura, mai jos:


Nu am reușit să intrăm în catedrală, unde, în schimbul unei taxe destul de piperate (10 Euro), vizitatorul se poate bucura nu numai de biserică, dar și de o galerie cu picturi semnate de Raphael, Rubens, Goya sau Titian. Din păcate, duminică după-amiaza, întregul complex este închis, la fel ca și singura moschee rămasă în picioare în localitate, după expulzarea evreilor din Spania.

Cum se ajunge în Toledo?
Din Madrid se ia autobuzul, care circulă destul de des și face două ore până la destinație (preț bilet dus-întors în martie 2017 - 14 euro).



















Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...