Hoinăreli prin Paris

Pain au chocolat, turnul Eiffel, muzee, shopping, o plimbare romantică pe Sena. Ce-ţi poţi dori mai mult?

Malta

O insulă fantastică, unde nu ai timp să te plictisești :)

Pompei(i)

Cum erau casele romanilor, cum erau străzile sau barurile lor, ce mâncau, cum îşi petreceau timpul?

București

Un oraș care nu ascunde nimic la prima vedere și poate tocmai de aceea aflu mereu lucruri noi despre el.

Irlanda şi frumusețile ei

O ţară de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Danemarca

Mi-am dorit să ajung, de ziua mea, într-o țară nordică. Mi-a plăcut atât de mult încât voi reveni.

România

Mereu surprinzătoare. Din ce în ce mai des, plăcut.

Moscova. Zborul, sosirea, primele impresii

Am ajuns la aeroport după o noapte grea, în care au încăput doar două ore de somn, fiindcă restul au fost ocupate cu băgăjitul. De data asta, spre deosebire de concediul mare de acum un an, când era cât pe ce să pierd avionul, eram acolo ( nu din "vina" mea, recunosc) cu trei ore înainte de decolare. Urma să ne aruncăm în explorarea Rusiei încă de la plecare, fiindcă zburam cu compania lor, Aeroflot. La bord, eram într-un avion mic - Suhoi, cu câte două locuri pe fiecare parte, ne aștepta prima surpriză plăcută - masa unde, pentru prima oară în viața mea de călător, am primit un meniu tipărit și posibilitatea de a alege între două feluri de prânz.

Cele aproximativ două ore și jumătate de zbor au trecut ușor. De-abia am avut timp să citesc câte ceva de pe wikipedia despre Rusia și să dorm o jumătate de oră, că am început coborârea și atenția mi-a fost captată de ceea ce vedeam pe hublou.

Era frumos afară în sâmbăta în care ne-am început vacanța, așa că am văzut mult și departe. De sus, Moscova arată ca un oraș construit în pădure. Există, ce-i drept, multe blocuri comuniste, multe dintre ele seamănă până la identificare cu ce avem și noi - construcții urâte dar funcționale, prost întreținute, împărțite în apartamente standard - că doar de la ei ne-am luat planurile de construcție. La prima vedere, observi însă două diferențe majore: în Moscova, multe dintre aceste blocuri sunt turnuri cu câteva zeci de etaje (deh, acolo cutremurele sunt mai rare) și în jurul acestor clădiri, în mijlocul acestor cartiere, pe marginea șoselelor, mai peste tot, de fapt, spațiul este împărțit cu generozitate, între oameni și natură. Da, capitala Rusiei e un oraș mare (cu tot, cu suburbiile, are o populație aproape egală cu a României astăzi), dar e și un oraș verde, aerisit, cu parcuri imense și spații largi, deschise, între clădirile cu locuințe. Primul lucru care m-a izbit ca fiind diferit a fost prezența bisericilor în cele mai neobișnuite locații. Prima peste care am dat era o capelă micuță, în aeroport, iar a doua, pe care am văzut-o chiar când ieșeam din gară, se oglindea în pereții de sticlă ai unei unei clădiri corporatiste care purta mândră sigla PWC-ului (Price Water Coopers). Nu insist acum prea mult asupra subiectului, fiindca despre bisericile rusești mai am multe de povestit.
Ca la noi


Din aeroportul Sheremetyevo, unde ne lăsase micuțul nostru avion, am luat trenul expres (biletele se pot cumpara de pe site cu un discount sau de la automatele din aeroport, cu 500 de ruble pe călătorie) spre gara Belorussky. Drumul, care durează cam o jumătate de oră, ne-a ajutat să vedem și periferiile orașului. Din păduri se ivesc mai întâi cabanuțele în care rușii își petrec week-endurile (dacha) și în care am citit că, mai nou, părinții se mută de tot pentru a le lăsa apartamentele de la oraș copiilor (în Moscova, metrul pătrat de locuință comunistă costă peste 4 000 de dolari), apoi blocurile de care vorbeam mai devreme. Gara e la câțiva pași de metroul Belorusskaya (un tichet de 2 călătorii costă 100 de ruble, adică aproximativ 7 lei, unul de 20 - 580 ruble și se pot cumpăra fie de la casă, fie de la automatele din stație ).

La ieșirea din gară
Coborând în măruntaiele pământului, am luat pentru prima oară contact cu minunatele stații de metrou moscovite, lăudate în toată lumea. Ocupată cu bagajele și hărțile, uitasem cu totul de asta, așa ca surpriza a fost cu atât mai mare.

Urma să ieșim la suprafață printr-o stație care poartă un nume plin de rezonanță - Dostoyevskaya. Hotelul nostru, situat în centru și nu prea, deși nu ne-a plăcut la prima vedere, s-a dovedit a fi cea mai bună alegere pe care o făcusem în acest tur. E ciudat, ce-i drept, să te simți bine într-o clădire care a fost sediu al NKDV-ului vreme de 17 ani, dar, după cum urma să aflăm, așa e Rusia, cu lumini sau umbre, acolo unde te aștepți mai puțin.

Prima seară a fost, ca în toate locurile noi, aproape magică. Am mers pe jos până la Kremlin trecând, în drumul nostru, pe lângă o moschee , baruri, magazine și terase construite în clădiri vechi (pe care ei le-au păstrat mai bine ca noi), petreceri extravagante pe lângă teatrul Bolshoy și mall-ul de lux, Țum, unde nu poți să intri în buda istorică fără să lași 500 de ruble. Era un drum pe care urma să îl mai parcurgem de câteva ori în cele 4 zile petrecute în oraş, fiindcă Piața Roșie și Kremlinul sunt, la propriu, centrul orașului. De-aici pleacă Tverskaya, bulevardul larg pe care se găsesc multe exemple de arhitectură stalinist - empire, clădiri construite să fie, în primul rând, utile dar suficient de mari și dichisite încât să impună respect și bulevardul Okhotny Ryad care dă spre cea mai nouă catedrală din oraș, numită ceva de genul Salvarea prin Christos (în timpul comunismului pe locul bisericii era o piscină în aer liber, care funcționa și iarna), de unde se ajunge, încet, încet, spre Treatyakov, muzeul cu artă rusească. Nici Arbatul, faimoasa lor stradă comercială, unde azi portretiştii și vânzătorii de matrioșce își întind marfa în fiecare zi, nu e prea departe.

Când am ajuns la destinație, Piața Roșie tocmai se închidea peste noapte. Am mai hoinărit un pic în jurul zidurilor Kremlinului, suficient încât să observăm dimensiunea colosală a clădirilor, să găsim unul din restaurantele lanțului care ne fusese recomandat pentru mâncare ieftină și sa vedem cum, una dintre fântânile din parc e curățată de homlessi mânați de la spate, cu bățul, de niște paznici. După cum ziceam, lumini și umbre...

Teatrul Bolshoy



Kremlinul și statuia lui Vladimir cel Mare, cel care a creștinat rușii

Strada Arbat

Intrarea galeriei Treatyakov

Tverskaya

Piața Roșie zărită de pe Tverskaya

Erice, orașul de piatră

Erice, unde am urcat în ultima zi a șederii mele în Sicilia, e un oraș în care pietrele povestesc celor care știu să le citească despre o lume veche în care s-au amestecat fenicieni, greci, arabi, normanzi și, în cele din urmă, italieni. Numele îi vine de la un semizeiu grec, doborât în luptă de Hercule, iar în antichitate Venus era sărbătorită pe terasele sale. 

Pentru turiști obișnuiți, așa, ca mine, orașul aflat la aproape 800 de m altitudine față de nivelul mării oferă, mai ales într-o după-amiază frumoasă de toamnă timpurie, priveliști de neuitat (se zice că în zilele cu adevărat senine un om cu ochi ageri poate vedea țărmurile Africii din Erice), apoi posibilitatea de a se răsfăța în magazinele cu suveniruri și majolica, de a explora străduțele înguste, pietruite, un coșmar pentru mașini dar atât de fermecătoare pentru privirile obosite de cartierele construite în linii drepte și, de ce nu, de a se opri la o terasă ascunsă într-o piațetă pentru a mânca o porție de fast food italian delicios.


Cum se ajunge în Erice?
Din centrul orașului Trapani se ia autobuzul 21 sau 23 până la capăt (2.4 euro bilet dus întors), apoi funicularul (9 euro bilet dus întors).







Trapani


Castelul Normand








Sicilia era numită de romani Trinacrium (stea în trei colțuri) și reprezentată ca un cap de Meduză cu 3 picioare în alergare și 3 spice.
Siclienilor le-a plăcut atât de mult încât au păstrat-o ca simbol al insulei regăsit, printre altele, pe steag.






Biserica principală 

Biserica principală pe dinăuntru





Actele necesare pentru viza turistică în Rusia





M-am întors de o săptămână jumătate din concediu, dar nu reușesc încă să mă adun și să îmi ordonez impresiile. Și de data asta am avut parte, așa cum îmi place mie, de o excursie lungă de două săptămâni și ceva. Am nevoie de cel puțin atât timp pentru a mă deconecta de la realitățile cotidiene, a mă simți în vacanță și a ajunge, treptat, obosită de umblat și dornică să mă întorc la rutina confortului de acasă. Sunt sigură că aș face față și la mai mult, dar asta rămâne, deocamdată, doar o bănuială 😊. 

Vacanța de anul ăsta nu am alergat din oraș în oraș, ca anul trecut, ci din stație de metrou spre minunățiile de la suprafață (în Moscova), din muzeu în biserică, palat sau birt (în Saint Petersburg) și de pe o insuliță a arhipelagului finlandez pe alta (în Helsinki). 

Toate acestea nu ar fi fost posibile dacă nu am fi obținut viza de intrare în Rusia - prima astfel de formalitate prin care am trecut până acum. 

De-abia când încerci să iei o viză "pe bune", îți dai seama ce lucru minunat e Uniunea Europeană cu a ei posibilitate de a trece fără formalități dintr-o țară în alta. Completarea tuturor formularelor necesare pentru o excursie într-o țară non UE, ar vindeca, zic eu, mulți eurosceptici.

Despre viza turistică pentru Rusia s-a scris mult pe site-uri de specialitate sau bloguri de călătorie. Eu vă recomand ca înainte de orice, să verificați informațiile postate și actualizate de ambasada lor. Pagina introductivă se găsește aici: https://romania.mid.ru/web/romania_ro/vize iar accesând linkul Centrului de vize pentru Rusia (http://www.vfsglobal.com/russia/romania/) vă puteți pune la curent cu cele mai noi informații, lista de documente utile, tips and tricks, ba chiar și consultanță contra cost. Înainte de a purcede la aplicat, e bine să treceți și prin recomandările Ministerului de Externe în privința condițiilor de călătorie în zonă (https://www.mae.ro/travel-conditions/3740) .

Pentru obținerea vizei turistice obișnuite, cu o singură intrare (care, în prezent, nu poate fi extinsă pe mai mult de 30 de zile), noi am avut nevoie de următoarele documente:

1. Pașaport valabil 6 luni de la data intrării în țară. E de la sine înțeles că fără el nu se poate pleca.

2. Asigurare medicala de călătorie - trebuie să fie în valoare de minim 30 000 de euro și să acopere toată perioada petrecută în Rusia, inclusiv eventualele cheltuieli de repatriere. Noi am cumpărat-o online de la Allianz (www.allianzdirect.ro ) și a costat 57 de lei pentru două persoane.

3.  Invitație  - un soi de șmecherie pentru a smulge alți bani vizitatorului, aceasta presupune cunoașterea itinerariului și rezervarea în avans a cazărilor, dar nu este același lucru cu confirmarea rezervării primite de la hotel, ci o scrisoare semnată și stampilată de către o agenție turistică din Rusia, în care trebuie adăugate orașele vizitate și hotelurile book-uite. Prețul standard este de 30 de euro, dar se găsesc și mai ieftine. În anumite cazuri e posibil ca hotelul la care v-ați cazat să vă ofere acest tip de document gratis sau contra cost. În caz că asta nu se întâmplă, puteți comanda una online de aiciaici sau de pe alte site-uri de încredere. Eu am luat de pe VisaHouse iar invitația, precum și un model de completare a formularului de aplicare oferit de ei, a sosit în câteva minute de la confirmarea plății. 

4. Formular de aplicare (îl găsiți aici), printat și semnat, unde veți adăuga informații legate de toate documentele de mai sus

5. Fotografii de tip pasaport .

Odată ce terminați cu dosarul, există două metode de a proceda. Una ar fi plata taxei de viză (41 de euro pentru regim obișnuit de primire - 5-10 zile lucrătoare) și programarea la o audiență. A doua, apelarea la serviciile de consultanță a celor de la Centrul de Vize care se vor lupta cu birocrația în locul vostru, contra unei taxe suplimentare (aproximativ 25-30 de euro de persoană), dar vor face lucruri minunate cum ar fi să plătească taxa de viză pentru voi și să vă scutească de stat la vreo coadă. 

Noi am ales varianta leneșă, am apelat la ei, și după o săptămână aveam pașaportul ștampilat și gata de drum înapoi.

Eugene

Cu 10 ani în urmă, pe 27 august 2007, un domn (nene îi ziceam când am scris rândurile de mai jos) m-a angajat ca ceva, numit, în limbajul lemnos al corporației, reporting analyst. Eram, pe vremea aceea, o masterandă în primul an, care habar n-avea în ce direcție să se îndrepte. Șansa oferită de Eugene mi-a deschis un drum care, deși m-a dezamăgit de multe ori, m-a îndreptat spre domenii interesante, și mai are, cred eu, multe să îmi ofere. Azi se împlinesc 10 ani de la prima zi de muncă acolo.

 "Hi there... how are you?" mă întreabă o voce "british" cordiala. Ăsta era ultimul lucru pe care mă așteptam să-l aud în timp ce mă uitam după "verde"ca să traversez spre casă. Întrebarea și persoana care mă suna erau complet nelalocul lor în peisajul unei după amiezi liniștite în Militari. La fel și engleza mea, în timp ce mă căzneam să-mi aduc aminte chestiile de care mă întreba Eugene. Ne-am "lămurit" vreo 5 minute în parcare după care a închis. Am intrat în casă și... ca omu' plecat demult în lume, am năvălit în budă. Nici nu apucasem bine să termin operațiunile care mă aduseseră acolo că telefonul a început să țârâie din nou. După o scurtă dar anevoioasă luptă cu mine însămi, știind că nu voi putea suna înapoi, decid să raspund așa, cu pantalonii-n vine, cum mă aflam. "Hi there! It's me again... Hope you're home and confortable sitted. I have just one more question.." Și toate acestea spuse pe un ton calm, politicos, englezesc pur-sânge. Abținându-mă cu greu să nu izbucnesc în râs, răspund "I'm confortable enough, thanks !"

În altă zi, după o conferință telefonică de vreo 2 ore, Eugene mă ia pe "mess": să-l sun ca să lămurim ceva ."Ok... I'll call you in about 5 minutes. I have something to do first"."Oh... right... you're going for a smoke..".."No, I don't smoke today 'cause I have flu". "Oh... you're going to blow your nose, then..". Și chiar asta urma să fac:))

Acum încercati să vi-l imaginați pe Eugene: un nene pe la vreo 50 și ceva de ani, care trăiește în Erskine, Scoția, se dă cu barca cu vele în uichend, are 3 fete si e încă pasionat de ceea ce face. Un englez tipic, dar nu un scorțos; un tip un pic aiurit și cu simtul umorului. Nenea ăsta m-a angajat pe mine acum vreo 2 ani. Cu el am dat testul de excel, ceva înspăimântător de-a dreptul  - share screen pentru ca persoana de la capătul celălalt al firului să vadă live răspunsul - și tot el s-a străduit să ne "înțelegem", scuzându-se tot timpul pentru accentul lui un pic scoțian pe alocuri, destul de "funny" de altfel.

Uite-așa am ajuns eu să-mi petrec timpul "lucrător" în corporația numărul 2. Nu vreau să zic nici de rău nici de bine despre asta. Cert e că atunci când m-am angajat acolo aveam o vagă bănuială că aș vrea să fac "aia" și presupuneam ca m-aș putea pricepe. Acum, când plec, știu că îmi place ceea ce fac și că mă descurc destul de bine. Puncte multe câștigate la capitolul încredere în mine. Multe lucruri "istețe" învățate. Cele mai multe i le datorez fostului meu "teamlead", Eugene. Și cu toate că nu l-am vazut decât o singură dată față-n față, iar în restul timpului "relația" noastră a fost strict telefonică, mail-uistică sau jabber-istică, azi, cand m-a sunat să-mi ureze toate cele bune și să-mi spună să nu ezit să-l caut daca am nevoie de ajutor, am izbucnit în plans. Ba chiar, dacă mă gândesc bine, aș putea să mai bocesc un pic și acuma...

Așa că... nu-mi plac despărțirile de oameni faini. Așa că... nici corporațiile nu m-au vindecat de sentimentalism și blegoșenie.

30 mai 2009

O după-amiază în Toledo


Uitându-mă pe fotografiile de astă primăvară, mă lovește că Toledo, la fel ca multe dintre orașele medievale ale Europei, pe care UNESCO le  adaugă, an de an, pe lista patrimoniului universal, înseamnă, în primul rând, victoria omului asupra naturii, în acest caz piatra pe care cei care locuiau în oraș, au modelat-o cu răbdare, transformând-o în turnuri, case, creneluri, statui, biserici etc.

Câteva lucruri despre istoria orașului.

- În vremea romanilor era un târgușor local însemnat cu un amfiteatru care putea să găzduiască cinsprezece mii de oameni.
 - Un pic mai târziu (prin secolul VI), a devenit capitala regatului vizigot (aceștia erau băieții aceia care au dat o mână de ajutor la prăbușirea imperiului Roman, invazie după invazie).
  -  Și-a pierdut importanța pentru câteva sute de ani, după ce a intrat sub stâpânirea maură.
 - Când a fost cucerit de ceea ce azi numim strămoșii spaniolilor, bibliotecile arabe nu au fost distruse. Scrierile de acolo, precum și cele evreiești (Toledo avea o importantă comunitate evreiască), au fost traduse în castiliană și apoi în latină.
 - Între 1085 și 1561, a fost una dintre capitalele regatului Castiliei.
- A început să își piardă din importanță când orașul de reședință al monarhiei a fost stabilit, definitiv, în Madrid.

La nivel subiectiv, gândul la Toledo îmi aduce aminte de o după-amiază mai răcoroasă, mai "la munte", venită la țanc după dimineața petrecută în plin soare, în piața de chilipiruri a Madridului. Plimbarea, obișnuită în asemenea ocazii, a decurs firesc, fără oboseală mare, deși, ca orice târg medieval care se respectă, și Toledo e cocoțat în vârful unui deal iar străzile sunt destul de abrupte . Nu, nu am luat trenul de mai jos, deși arăta fain, o pată cu locomotivă roșie, printre zidurile de piatră. Să mai menționez alergatul după comori? Poate că nu ar trebui, fiindcă toți cei care au trecut printr-un orășel vechi, știu că în spatele zidurilor se ascund întotdeauna surprize. Aici sunt restaurantele și magazinele cu suveniruri, fostele moschei, biserici și sinagogi sau casele încăpățânaților care își păstrează locuința în buricul târgului, în ciuda faptului că e, cel mai probabil, lipsită de confortul modern, iar transportul se face, de cele mai multe ori cu un scuter, fiindcă străzile medievale nu au fost construite pentru mașini.


Ce am văzut în Toledo?
Din ciclul comorilor ascunse, cea mai interesantă vizită a fost, pentru mine, cea în locul unde se vindeau dulciuri din marțipan, lăudate ca una dintre specialitățile orașului, alături de oțelul de Toledo. Intrând într-un magazin ca să întrebăm unde le găsim, ni s-a spus obișnuitul, în orașele mici: mergi pe a doua stradă la dreapta, apoi o iei pe prima la stânga și vei vedea o ușă mare din lemn... Am găsit destul ușor locul, am apăsat pe butonul de la sonerie și am intrat într-un hol mare și răcoros, pavat cu faianță pictată - azulejo, decorat cu statuia unui sfânt în dreapta și un pian în stânga. Într-un intrând, am văzut un raft cu dulciuri și un grilaj de după care a apărut o... călugăriță. Bunătățile erau gătite în mănăstire.


Am mai vizitat, pe fugă, ruinele unei biserici micuțe (Mezquita Cristo de la Luzcare fusese într-o vreme moschee, și o altă biserică - Iglesia de Santo Tome - în holul căreia se găsește o pictură de El Greco, lucrată în cinstea unui om îngropat acolo și intitulată - Înmormântarea domnului de Orgaz. Pictura oferă o viziune interesantă asupra vieții de după moarte. În partea de jos a tabloului, vedem înmormântarea și corpul neînsuflețit al domnului Orgaz, în timp ce în partea de sus, sufletul său merge spre Judecata de Apoi. După cum spuneam în blogul despre Madrid, ceea ce mi-a plăcut foarte mult la El Greco e bogăția culorilor și stilizarea figurilor. Se zice că stilul său e un amestec între arta renascentistă și felul de a picta bizantin, pe care l-a deprins pe insula grecească Creta,  unde s-a născut. Pictura, mai jos:


Nu am reușit să intrăm în catedrală, unde, în schimbul unei taxe destul de piperate (10 Euro), vizitatorul se poate bucura nu numai de biserică, dar și de o galerie cu picturi semnate de Raphael, Rubens, Goya sau Titian. Din păcate, duminică după-amiaza, întregul complex este închis, la fel ca și singura moschee rămasă în picioare în localitate, după expulzarea evreilor din Spania.

Cum se ajunge în Toledo?
Din Madrid se ia autobuzul, care circulă destul de des și face două ore până la destinație (preț bilet dus-întors în martie 2017 - 14 euro).



















Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...