Un drum până la Chișinău, de ziua națională

...care a fost mai scurt decât mi-aș fi dorit și întunecat de ploaia rece ce a căzut două zile la rând. Detalii desigur, importante doar în contextul unei plimbări care se voia a fi turistică. Am văzut pe fugă, prin geamurile mașinii, deschise cu precauție, Arcul de Triumf, Parlamentul, statuia lui Ștefan cel Mare, bulevardele largi ale orașului, pe care ne-am plimbat apoi, căutând case de shimb pentru a cumpăra lei moldovenești. Am văzut mai în detaliu câteva restaurante, dintre care nu se putea să lipsească La Plăcinte, un supermarket și Piața Centrală, despre care citisem că ar fi exotică. Și exotică era, cu standurile ei nenumărate unde se vindeau cizme, gegi, papuci, chiloți, vase de plastic și alte chinezisme ieftine, aruncate de-a valma, pe mese metalice acoperite cu copertine de plastic, la fel ca piețele din orice oraș de prin România anilor '90. Dar era și a noastră sau, mă rog, a lor, cu chioșcurile cu copturi calde, adică plăcinte cu brânză, varză și verdeață, bomboanele Bucuria, revărsându-se din cutii de carton sau tarabele nesfârșite cu murături (toate legumele la care te puteai gândi erau prezente acolo), unde puteai să guști din orice înainte să cumperi.

Am stat la etajul 9 sau 10 al unui bloc unde ușile din scânduri lăcuite erau dublate, pe interior, cu o ușa metalică și un interior mobilat cu gust și discreție. O bătrână ieșea să fumeze pe holul lifturilor. Purta maiouri bărbătești, peste care arunca un șal, pantaloni cu floricele și un fes în cap. Era pensionară, dar lucrase, când era mai tânără, și în Italia. Voia să se lase de fumat fiindcă cu o pensie de 350 de euro era greu să țină pasul, chiar dacă un pachet de țigări costă, în Chișinău, aproximativ 5 RONi. De fiica ei, educatoare la o grădiniță, era și mai greu - nu știu dacă fuma sau nu, dar câștiga 100 de euro pe lună. Bătrâna vizitase România undeva după '90, în timpul unei mineriade sau greve, probabil, și povestea cum voi veți ajunge departe pentru că, dacă nu vă convine ceva, faceți scandal. Așa îi ziceau și părinții, că atunci când au venit românii în '40, toată lumea trebuia să muncească iar cei harnici erau răsplătiți. Prin ochii ei, la fel ca și prin ochii celor care ne urau la mulți ani de 1 decembrie, m-am văzut prima oară ca reprezentantă a unei culturi mai mari, de care o parte din moldovenii de peste Prut și-ar dori să aparțină. Asta nu schimbă faptul că lingua franca prin oraș e rusa, lucru de înțeles având în vedere că 70% din cărțile vândute în librării sunt scrise în rusește.

În singura dimineață petrecută în Moldova, am plecat cu noaptea în cap ca să vedem cramele Cricova, un oraș subteran care se întinde pe vreo 120 kilometri, și adăpostește, pe lângă mii de sticle și butoaie, un cinematograf și vinoteca națională a Republicii Moldova. Un tren de jucărie, vopsit în roșu, ne-a purtat în măruntaiele Pământului unde am văzut cum se face remuajul sticlelor, adică rotitul lor manual în suporturile de lemn de către o femeie care reușea să manevreze 30-35 000 de sticle pe zi, și decojajul, adică desprinderea dopului și a rezidurilor adunate în vârful sticlei, făcut, de data asta, de o mașinărie. Am vizitat apoi cinematograful, unde rula un filmuleț promoțional, ceva legat de străbuni și tradiția vinului în Moldova, câteva săli de conferințe și, bineînțeles, vinoteca, mândria națională, pe unde au trecut, de-a lungul timpului, diferite personalități dintre care, unele, precum Vladimir Putin sau Angela Merkel și-au lăsat spre păstrare acolo colecția personală de vinuri.

Am revenit în România spre sfârșitul zilei de 1 decembrie. La întoarcere, am fost controlați minuțios de vameși, ceea ce nu e de mirare având în vedere că multe lucruri, inclusiv țigările, sunt mult mai ieftine în Moldova.

Chișinău