Din București până în Thassos, cu mașina


Pentru o excursie organizată de duminică seara până luni dimineața, micuța noastră escapadă a ieșit destul de bine. Nu mai plecaserăm niciodată cu mașina într-o călătorie atât de lungă așa că aveam emoții - să nu ne rătăcim, cum sunt drumurile prin munții Bulgariei, cât de rea e situația în Grecia - dacă e bine să avem suficienți bani cash la noi sau vom putea plăti și cu cardul, dacă cazările sunt confirmate, etc, etc.

Prima grijă, cea cu rătăcitul, am rezolvat-o destul de ușor, downloadând o aplicație faină de GPS pe mobil, Here pe numele ei, care ne-a dus direct la țintă, fără bâlbe, ceea ce ar fi fost o mare provocare pentru noi, având în vedere că, nu de puține ori, ne-am abătut de la drumul drept pentru a vedea ceva fain, aflat prin împrejurimi.

Am urmat același traseu și la dus și la întors: București - Giurgiu/Ruse - Veliko Tarnovo - Kavala - Thassos, cu două mici diferențe: la dus ne-am oprit în prima noapte în Bulgaria, la Veliko Tarnovo, pentru câteva ore de explorare, și am luat feribotul spre insulă din Kavala, iar la întors am plecat din Limenas (capitala Thassosului) și ne-am oprit în Kurdzhali, un orășel pierdut prin munții Bulgariei, cu împrejurimi foarte pitorești.



Șoferii experimentați sau cei care au schimb la condus mașina, pot face cei aproximativ 600 de kilometri dintr-o singură bucată, în 9 ore, atât dacă merg în Kavala ca să ia feribotul, ca noi, sau preferă Keramoti, celălalt port care oferă servicii de transport spre Thassos. Împătimiții insulei (cu ocazia asta am aflat că sunt români care merg în fiecare vacanță de vară aici) preferă a doua variantă deoarece vapoarele sunt mult mai frecvente și se merge doar 30 - 40 de minute pe mare, spre deosebire de o oră și douăzeci de minute, cât am făcut noi. Pentru mai multe informații, găsiți orarul feriboturilor aici.

Noi am ales varianta de călătorie slow - am plecat pe la 14:30 din București, am ajuns în jur de 16 la Giurgiu și, după o oră de așteptat la intrarea pe pod, am trecut Dunărea în Ruse. Da, e bine de știut, la graniță se așteaptă, pentru că podul este în reparații și se circulă pe un singur sens, împărțit frățește de români și bulgari, în intervale temporare de câte o oră. Nu știam atunci, dar am avut noroc - fiind luni, nu erau prea mulți călători pe drum. La întoarcere, duminică seara, a durat trei ore să străbatem ultimul kilometru spre România. Prima taxă, cea de pod, am plătit-o la noi: 13 lei în România, dar doar 2 Euro la bulgari. A doua - rovinieta pentru o săptămână în Bulgaria, la ei - 30 de lei.
Țara nimănui de dinaintea podului Giurgiu - Ruse
Nu mi-a plăcut Ruse cu blocurile lui comuniste, unde fiecare proprietar de apartament își vopsise balconul în altă culoare. Am aflat mai târziu, întorcând Wiki pe dos, că ar avea, în schimb, un centru istoric demn de vizitat. 

Ieșind din oraș, nu am mai dat de o localitate pentru multă vreme, pe drumul ce curge pe sub boltele copacilor și urcă încet în munte, până la Byala. De acolo, peisajul se schimbă, seamănă mult cu podișul Transilvaniei - câmpii largi în mijlocul cărora cresc copaci gigantici, turme de vite răsărite de cine știe unde, chiar și satele prin care treceam, cu curțile lor zidite și ascunse privirii oamenilor, păreau ardelenești. Nu am putut scăpa de senzația de ruină năpădită de vegetație, de paragină. Case odinioară frumoase sunt lăsate să se descompună încet. Mi-ar fi plăcut să fotografiez aceste locuri care degajă farmecul delăsării și al îmbătrânirii - bărbatul care stătea pe o bancă și vorbea cu pisica, alimentarele cu pepeni pe mese, în fața ușii, care mi-au adus aminte de aprozarele de demult dar nu aveam timp. 


Scăldat în lumina apusului, ținta noastră, Veliko Tarnovo, sau mai precis cartierul lui vechi, cu străduțe înguste, pietruite, ne-a dovedit că a meritat să ne grăbim. Am ajuns acolo pe la 7 și ceva, seara, după aproximativ 200 de kilometri de condus.


A doua zi, am plecat devreme și nu prea, pe la 12 jumătate, după o scurtă plimbare prin oraș și un mic dejun târziu. De data asta, am mers în jur de 400 de kilometri, până în Nea Karvali, stațiunea de lângă Kavala, unde aveam cazarea. Am trecut granița cu Grecia prin trecătoarea Makaza, unde, marți după-amiaza, eram singurii rătăciți pe munte. Ca și la trecerea graniței românești, mi s-a părut amuzantă formalitatea de a da actele grănicerului bulgar pe care ni le-a returnat apoi grănicerul grec, aflat într-o gheretă lipită de a primului. Munții Rhodopi, cu serpentinele lor abrupte, dincolo de care se văd așezările dinspre malul mării, mi s-au părut mult mai spectaculoși ca primii munți prin care trecuserăm, Balcanii. Odată ajunși în Grecia, nu am mai avut mult de mers până acasă, adică la hotel. Am găsit mai întâi plaja, apoi, la întâmplare, și hotelul, după ce am refuzat oferta unei doamne care creștea găini și nu vorbea nimic altceva decât greaca, de a dormi la ea. Am plătit cazarea cu cardul și asta ne-a luat încă o grijă de pe suflet - chiar dacă grecii nu o duc foarte bine, țin totuși la turiștii lor. La opt seara, când am mers să ne scăldăm pentru prima oară, apa era o oglindă fără valuri, cu o temperatură de peste treizeci de grade. În larg, se vedeau vaporașe și conturul muntos al Thassosului.


A treia zi, încă în road-trip, ne-am oprit pentru câteva ore ca să vizităm ruinele unui oraș antic grecesc, Phillipi, pe numele lui. Am prins feribotul de ora 14 din Kavala, dar nu am mai avut vreme să ne plimbăm prin oraș. 


La întoarcere (șederea noastră în Thassos a fost destul de scurtă - de miercuri după amiază până sâmbătă la prânz), ne-am oprit, după cum ziceam mai devreme în Kurdzhali, la vreo 160 de kilometri de Keramoti. Am plecat din insulă cu feribotul de ora 13 și am ajuns acolo pe la 5 și ceva, după-amiaza, pregătiți să vizităm cel mai mare complex tracic din Balcani, Perperikon. Din nefericire, vremea nu a ținut cu noi - ploua mocănește și era foarte frig, așa că ne-am mulțumit să ne petrecem seara căutând un restaurant. 

Munții Rhodopi, văzuți de pe Perperikon
A doua zi, dimineața devreme, am fost și la ruine, înainte de a ne aventura în străbaterea celor 400 de kilometri care ne despărțeau de casă. Am mers bine deși drumul era mai aglomerat - fiind duminică, mulți români, bulgari și câțiva moldoveni se întorceau din concediu. Văzuserăm asta și cu o seară înainte, în Makaza, când am așteptat vreo douăzeci de minute să trecem granița, timp suficient pentru ca niște frați de peste Prut să coboare din mașini și să se fotografieze, cu mâna dreaptă ridicată în sus, a victorie, lângă plăcuța care anunța intrarea într-o țară a Uniunii Europene, dar nimic nu ne putea pregăti pentru coada de trei ore jumătate la care am stat până să intrăm pe podul de la Ruse. Până la graniță, călătoria a decurs aproape fără peripeții cu excepția momentului în care, după o jumătate de oră de pauză într-un OMV, am simțit pe pielea noastră un aspect mai puțin plăcut al ospitalității bulgare, constatând că ne lipsește un capac de la roată. Bine că nu ne-au luat mașina cu totul, ne-am zis și am plecat mai departe.

Contrar tuturor așteptărilor, am ajuns acasă pe la doisprezece jumătate seara, după patru zile pe drum și trei la plajă, blestemând din răsputeri reparațiile șoselelor făcute în plin sezon estival. Cu toate acestea, mi-a plăcut genul ăsta de călătorie, senzația inedită de a trece, fizic, o graniță și schimbările treptate la care ești martor străbătând o țară într-o zi. Nu am avut parte de asta prea des - zburând, cufundarea în altă realitate e imediată și se reduce, deseori, la orașul pe care urmează să îl vizitez.  

0 comments:

Trimiteți un comentariu