Tatăl

- Am venit! strigă bărbatul, încercând să se facă auzit în ciuda gălăgiei infernale pe care fiică-sa o numea muzică şi o asculta mult prea tare în sufragerie. Se întoarce să încuie uşa, atent să nu scape cumva servieta sau plasele cu cumpărături. Abia apoi, mulţumit că jongleria îi ieşise încă o data, îşi lasă preţioasa încărcătură pe podea şi îşi scoate haina.
- Aşa… şi? Să-ţi dau vreun premiu pentru asta, Sandule? 

Femeia înaintează încet spre el, cu mâinile împletite peste piept, studiindu-l ca pe un gândac pus deoparte pentru insectar. Sandu se întoarce şi o priveşte surprins.
- Poate ceva de mâncare, zâmbeşte el, împăciuitor, atârnându-şi haina în cuier.
- Da, da, mâncare! Altceva nu ştii… Dacă ar fi după tine ar trebui să stau toată ziulica la cratiţă, îi răspunde ea, strâmbând din nas, iar apoi, incapabilă să se mai abţină, se apropie cu paşi mari, apăsaţi, de uşa sufrageriei. Alina, dă dracu’ muzica aia mai încet că înnebunesc aici!
Nici un răspuns. Femeia încearcă clanţa. Uşa e încuiată. Începe să bată cu pumnii în ea.
- Dacă nu închizi muzica acum, îţi iau boxele!
Din cameră se aude o lovitură surdă şi peste casă se aşterne liniştea. 
- Nu te mai suport! Lasă-mă-n pace! urlă Alina din spatele uşii închise.
- Eu tre’ să trăiesc toată ziua cu nebuna asta şi tu vrei mâncare, îi zice femeia, privindu-l încruntată. Fie-ta! Na, poftim! 
- Dar, dragă…
- Nicio dragă! Dacă vrei mâncare, du-te la mă-ta! Şi-aşa, numa’ la ea stai!
Înainte ca Sandu să apuce să răspundă, femeia îi întoarce spatele şi intră în dormitor, trântind uşa cu putere în urma ei. Bărbatul oftează şi se îndreaptă spre sufragerie:
- Tati, am veni…
Din camera iese val-vârtej fiica lui în vârstă de şaisprezece ani, Alina. Poartă blugi negri, rupţi, şi tricoul ei preferat, cel cu Kurt Cobain. Tatăl bănuieşte că, uneori, nu şi-l dă jos nici măcar când doarme. Îl priveşte suspicioasă, mijindu-şi ochii fardaţi puternic cu negru ca să vadă mai bine în penumbra holului.
- Da, ce e? 
- Am adus nişte ciocolăţele cu rom. Vrei? o întreabă el.
- Of, tată… Ciocolăţele cu rom! pufneşte fata, dezgustată, dând să treacă mai departe.. Eu sunt cât o vacă şi tu îmi aduci ciocolată! 
- Nu eşti… Fetele sunt mai frumoase, aşa, ca tine, bine făcute, încearcă el să o îmbuneze. 
- Adică tu mă faci grasă-n faţă? suspină Alina, cu ochii în lacrimi.
- Nu, nu am zis asta, se scuză tatăl. Ceva în înfăţişarea fetei îi pare schimbat. Ce-ai păţit la ureche? Te-ai lovit? 
- Nimic, nimic… Pleacă şi lasă-mă-n pace cu ciocolăţelele tale cu tot!
Când Alina dă să treacă pe lângă el, părul îi alunecă într-o parte şi bărbatul poate să-i vadă mai bine urechea stângă, roşie şi nefiresc de umflată, în care sunt înfipte două ace mari, de seringă.
- Ce-ai făcut copilu lu’ Dumnezeu? ţipă el, speriat.
- Hai, mă tată, nu te panica. Mi-am dat două găuri noi în ureche. Aşa se poartă… îi răspunde fata şi intră în baie, închizând uşa după ea. 
- Măcar pune nişte spirt, să nu se infecteze…
Fata nu se oboseşte să-i răspundă. Tatăl culege servieta şi plasele de pe jos cu o mişcare şovăitoare şi se îndreaptă spre bucătărie. Prin uşa întredeschisă a dormitorului copiilor, o vede pe Mirela, fata cea mică. E întoarsă cu spatele la el, stă ghemuită în faţa şevaletului şi pictează. Din locul în care e, bărbatul nu poate să vadă prea bine pânza aşa că se apropie şi bagă capul în cameră.
- Îngeraşu’ lu’ tati talentat… Ce faci tu acolo?
Fetiţa se ridică şi se aşază cu spatele la desen, protejându-l de privirea iscoditoare a lui Sandu.
- Tati, termină cu prostiile! Nu mai am doi ani, am unşpe. Nu mă mai alinta atâta şi, te rog, bate la uşă data viitoare. Respectă-mi privacy-ul…
- Ăăă… Ce?
- Nevermind! Pleacă! Îţi arăt ce e când termin!

În bucătărie nu e nimeni. Bărbatul aprinde lumina, pune plasele pe un scaun şi se îndreaptă spre frigider. Scoate un pateu, brânză şi o bere. Se aşază la masă. Deschide berea, soarbe cu poftă o gură. Apoi ia telecomanda din suport ca să aprindă televizorul. Duce mâna spre cutia de pateu, rupe capacul şi se uită gânditor în jur. Plasele abandonate îi atrag atenţia. Se ridică şi se apucă să le golească metodic, aşezând cumpărăturile în grămezi ordonate. Pachetul roz rămâne ultimul. Îl ia în mână şi porneşte cu paşi mari spre dormitorul conjugal. În faţa uşii închise ezită, stă câteva clipe pe loc, se răzgândeşte şi se îndreaptă spre camera fetelor. Întinde mâna să ciocăne, se mai uită o data la pachet, oftează adânc şi se întoarce cu paşi înceţi spre baie. Pachetul roz, dolofan, îşi găseşte locul în dulăpiorul alb, în care femeile casei îşi ţin lamele de ras, tampoanele, absorbantele şi alte lucruri de care el nu are nevoie niciodată. 

0 comments:

Trimiteți un comentariu