Pe drum - Jack Kerouac


Ceva din mine s-a opus cărţii asteia. Nu aşa am fost crescută... Să-mi trăiesc viata la voia întâmplării cu o geantă pe umăr şi cu buzunarele goale. Să dorm pe bănci în parc, în autobuze care merg fără oprire zile întregi sau în cinematografe deschise noaptea – obsedată de o singură idee: “drumul este viaţă”. Îţi ia un timp să te obişnuieşti cu intensitatea credinţei lor în acest “adevăr”. Să-l înţelegi? Vine mai uşor dacă îţi aduci aminte că, măcar din când în când, îţi place să-ţi iei cortul în spinare şi să migrezi spre malul mării. Sau fiindcă ştii că munceşti un an întreg pentru a-ţi putea cumpăra câteva săptămâni de libertate, aici sau afară, în care poţi să descoperi lumea cu ochii tăi.

Eroii lui Kerouac cred cu tărie în asta: “Pricepeam că lăsam în urmă o viaţă confuză şi absurdă şi eram pe cale să îndeplinim unica noastă funcţie nobilă a timpului, mişcarea.” Ei sunt copii teribili ai unei Americi aflate în zorii perioadei hippie, generaţia beat. Şi deşi nu-i aprobi în totalitate pentru că ai fost născut din părinţi cuminţi şi condiţionat spre o viaţă ordonată, fără prea mari excese, ajungi să-i admiri şi să-i iubeşti. E ceva fain în zbaterea, extazul şi delirul lor - mereu pe drum, căutând acel CEVA care lipseşte în privelişti noi , în muzica jazz, bop sau blues, în droguri, beţii sau dragoste.

Kerouac devine Sal Paradise – scriitorul care deşi are nevoie de timp şi linişte pentru muncă, simte în fiecare primăvară dorinţa de a pleca. Trăind între extreme dar nefiind capabil să se abată prea mult de la linia de mijloc, el se hrăneşte cu excesele altora:“Dar pe vremea aceea străzile erau ringul lor de dans, iar eu îmi târşâiam picioarele după ei, aşa cum am făcut toată viaţa cu oamenii care mă interesează, pentru că singurii care există pentru mine sunt cei nebuni, nebuni după viaţă, nebuni să vorbească, dorind nebuneşte să fie mântuiţi, cei lacomi să aibă totul deodată, cei care nu se plictisesc niciodată şi nu spun banalităţi, ci doar ard, ard, ard ca nişte formidabile focuri de artificii..”Cel mai deosebit dintre nebuni este Dean Moriarty, îngerul, sfântul, demonul şi inspiraţia tuturor– cel a cărui poftă de viaţă îi molipseşte pe toţi: “Era pur şi simplu un tânăr îmbătat de viaţă şi, cu toate că era un escroc, îi inşela pe ceilalţi doar pentru că era atât de dornic să trăiască şi să se afle în preajma unor oameni care altfel nu l-ar fi bagat în seamă.(..) În Vest, îşi petrecuse o treime din timp în sălile de biliard, o altă treime în închisoare şi alta în biblioteca publică.” “Era BEAT, rădăcina, sufletul beatitudinii.”. Terenul lor de joacă este America pe care o străbat de nenumărate ori de la New York la Chicago trecând prin Cheyenne ca să ajungă în Denver şi apoi în San Francisco sau Los Angeles, abătându-se spre Kansas sau, dimpotrivă, spre Sudul încărcat de poezie: Richmond, Fayeteville, New Orleans. Ţelul lor este mişcarea..iar după ce termini de citit “Pe drum” poţi ajunge să descoperi că şi în venele tale mai curge, din când în când, sânge de nomad şi că ar fi fain să te simţi suficient de liber încât, într-o zi, fără nici un plan anume, să pleci. Sperând să găseşti acel CEVA.



Update: Căutând copertă pentru această postare, am dat peste cea mai simplă şi onestă descriere a unui sentiment controversat: dragostea sau, mai bine zis, îndrăgosteala..Cu mulţumiri, Daianarei... :)

5 octombrie 2009

4 comentarii:

  1. NU AM CITIT CARTEA, DAR ,,RECENZIA'' TA MA FACE INTERESAT. O VOI CCITI

    RăspundețiȘtergere
  2. Salut!
    Ma bucur ca ti-a placut, desi eu n-am alt merit decat acela de a-l fi gasit si dat mai departe. :) A fost absoult intamplator si, din ce am citit de la autor, nu scrie in stilul ala. But lucky us he once did.

    D.

    RăspundețiȘtergere
  3. dap..fain ca a scris asa..fiindca a scris frumos si din suflet:)..si foarte bine ca l-ai sheruit:)

    RăspundețiȘtergere