Rucărul, azi

În Rucăr, toate drumurile încep şi se sfârşesc în casa unde am crescut. Pe uşa din faţă ieşeam când plecam la şcoală iar pe uşa din spate fugeam în grădină. Strada "mea" e, de fapt, o uliţă numită Valea Poenii. Nu ştiu dacă poiana asta a existat vreodată sau a fost pur şi simplu inventată de vreun cioban cu suflet de poet. Cele zece case care îşi împart drumeagul nu au fost considerate niciodată demne de binecuvântarea asfaltului. E drept, înainte de Revoluţie, primăria trimitea regulat camioane cu piatră care mergeau încet din deal spre vale cu remorcile înclinate, tapetând uliţa cu bolovani ascuţiţi pe care cădeam de fiecare dată când fugeam, speriată, de copiii din "Sus".  Mai demult, la intersecţia Văii Poenii cu drumul principal, era un soi de alimentară, o casă  bătrânească, cu prispă cu bănci de lemn pe margini, de unde cumpăram bomboane. Oamenii o ştiau după numele gestionarului. Acum nu mai e nimic. Un pârâiaş anonim curge spre strada mare unindu-se cu râul, alintat Râuşor. Nici nu i s-ar putea zice altfel având în vedere că, un pic mai încolo, e înghiţit de un râu adevărat, adică de Dâmboviţa. 

Satul e împărţit în mai multe zone. Nu mai ştiu să le numesc pe toate, ce pot să spun e că drumul meu spre şcoală era acelaşi cu drumul spre Centru. Am mers pe-aici, zi de zi, doişpe ani, întâi la grădiniţă, apoi la generală. Tot pe-aici am luat-o şi azi, de fapt am "coborât în Jos"  fiindcă centrul e Joseni şi eu vin tocmai din Suseni. Casele sunt aceleaşi pe care le ştiu de când mă ştiu, dar au mai apărut camere, garduri noi, chiar şi oameni noi care le-au luat locul la portiţă părinţilor lor. Pe vremea când trăiam aici, la primul pod peste Râuşor era un depozit în care oamenii făceau ţuică şi o cârciumă. Acum au rămas nişte bănci cu mese umbrite de copaci tineri şi un magazin alimentar. Un pic mai jos văd movila de cetină, semn că se pregăteşte Focul lui Sumedru, şi îmi pare rău că am uitat, că am venit prea devreme acasă. 

La cimitir, pe locul nostru, m-aşteaptă bunicul şi urna de cenuşă a mătuşă-mii. Acum au şi o biserică sfinţită. Mai demult, era abandonată iar noi, copiii, ne înspăimântam, la ceas de seară, imaginându-ne că e bântuită. 

Fosta grădiniţă şi şcoala stau aproape una de alta, despărţite doar de o casă şi de un drumeag, o altă uliţă. Grădiniţa a fost retrocedată şi, deşi nu mai recunosc curtea tunsă regulamentar, în care m-am jucat şi hlizit multe ore, încerc să văd, când vegetaţia nu e prea stufoasă, geamul fostei mele clase. Îmi mai aduc aminte ferestrele şcolii şi cum eu creşteam în fiecare vară şi ele rămâneau pe loc. În primară, am avut un moment de glorie când am desenat cele mai frumoase vaci din clasă şi colegul meu, Cristi, mi-a arătat cum să copiez numerele la franceză, ridicând un pic colţul manualului. Probabil, l-am ajutat şi eu cu nişte vaci, drept mulţumire. La zece ani am fost mai deşteaptă ca niciodată. Întâi l-am citit pe Jules Verne, apoi Biblia. Pe cel dintâi îl mai recitesc din când în când, când merg acasă. Pe a doua nu am mai pus mâna niciodată. Clasele cinci - opt au fost mişto. Aveam gaşcă şi făceam petreceri în clasă, după ore, cu un casetofon portabil şi suc de la tec. În timpul orelor, mă speriam de pălăria doamnei Rica, profesoara de matematică, şi abia aşteptam să vină doamna Vali, profesoara de istorie, cea care îşi povestea materia mai frumos ca în orice roman. La fel e şi mama. Nu există carte mai faină ca genetica povestită de ea.

Cele mai frumoase două case ale Rucărului sunt aproape una de alta, de-o parte şi de alta a Râuşorului. Una dintre ele e veselă şi primitoare, de la ferestrele largi până la curtea mare, vie. Cea de-a doua seamănă cu o fortăreaţă sau poate eu mi-o imaginam aşa fiindcă am prins-o, mai întâi, farmacie. Mă speria un pic, recunosc, fiindcă dacă intram acolo, era de rău. De obicei, mama cumpăra penicilină pentru mine şi, pe măsură ce creşteam, îmi era tot mai greu să mă ascund de acul malefic.

Centrul e o intersecţie mai mare în care, astăzi, Ponta şi Iohannis işi împart democratic spaţiul "publicitar". Ei bine, nu chiar, fiindcă Ponta are mai multă putere de cumpărare. Dacă fac dreapta, merg fie spre Câmpulung, fie spre "piaţă", locul unde se organizează târgul de duminică la care toată lumea se duce îmbrăcată "frumos". Dacă o iau la stânga, merg spre Braşov. 

Pe undeva, pe o altă strada neasfaltată, e vâltoarea, un soi de maşină de spălat uriaşă, pusă în mişcare de apele Dâmboviţei. Dincolo de ea începe muntele cu brazi, zmeură şi urşi.












0 comments:

Trimiteți un comentariu