20 septembrie 2006
Ne hotărâm să plecăm la mare şi nu aşa... oricum. Eu şi Ochi Albaştri, ca două mândre cucuiete ce suntem, în deplin contact cu realităţile economice ale zilei de azi, căutăm cel mai ieftin mijloc de transport. Soluţia apare în mod neaşteptat, şoptită de o prietenă mai avizată: personalul de 1:30. “Nu vă faceţi griji, nu e nici o problemă. Mai nou e şi poliţie pe tren!!“ adaugă Ana pentru a ne linişti temerile de călători începători. Aşa că nu ne facem griji. Încărcate ca nişte măgăruşi, cu cele trebuincioase unei săptămâni de trai departe de casă, ne prezentăm la întâlnirea cu trenul. Conştincioase din fire, mai ales Ochi Albaştri, ajungem cu o oră mai devreme. Uituce din fire, mai ales io, constatăm, pe ultima sută de metri, că bagajul nu e complet aşa că ne petrecem această ora, într-un mod foarte agreabil, alergând prin non-stopurile din Gara de Nord.
În sfârşit, obiectul dorinţelor noastre, trage la peron. Socializam cu altă mândră, ne găsim simpatice şi hotărâm să împărţim acelaşi compartiment. Spre marea noastră uşurare trenul e aproape gol. Deh, cine dracu' mai pleacă la mare duminică noaptea?!? Turiştii de week-end sunt demult în pătucurile lor calde, cu nostalgia-n suflet şi un mare “chef” de a merge la scârbici a doua zi...
Ne hotărâm să plecăm la mare şi nu aşa... oricum. Eu şi Ochi Albaştri, ca două mândre cucuiete ce suntem, în deplin contact cu realităţile economice ale zilei de azi, căutăm cel mai ieftin mijloc de transport. Soluţia apare în mod neaşteptat, şoptită de o prietenă mai avizată: personalul de 1:30. “Nu vă faceţi griji, nu e nici o problemă. Mai nou e şi poliţie pe tren!!“ adaugă Ana pentru a ne linişti temerile de călători începători. Aşa că nu ne facem griji. Încărcate ca nişte măgăruşi, cu cele trebuincioase unei săptămâni de trai departe de casă, ne prezentăm la întâlnirea cu trenul. Conştincioase din fire, mai ales Ochi Albaştri, ajungem cu o oră mai devreme. Uituce din fire, mai ales io, constatăm, pe ultima sută de metri, că bagajul nu e complet aşa că ne petrecem această ora, într-un mod foarte agreabil, alergând prin non-stopurile din Gara de Nord.
În sfârşit, obiectul dorinţelor noastre, trage la peron. Socializam cu altă mândră, ne găsim simpatice şi hotărâm să împărţim acelaşi compartiment. Spre marea noastră uşurare trenul e aproape gol. Deh, cine dracu' mai pleacă la mare duminică noaptea?!? Turiştii de week-end sunt demult în pătucurile lor calde, cu nostalgia-n suflet şi un mare “chef” de a merge la scârbici a doua zi...
Joy! Happiness! Găsim un compartiment numai pentru noi. După vreo juma’ de ora de întărire a relaţiilor de amiciţie, fiecare isi vede de activitatile ei preferate. Mândra cu numărul 3 se cuibăreşte mai comod şi decolează în lumea viselor. Ochi Albaştri îşi pune geanta pe picioarele mele, capul pe geantă, îşi lungeste restul fizicului pe ce-a mai rămas din banchetă şi o urmează. Cum nu am dormit niciodată prea bine sprijinită în cot, îmi scot ziarul şi mă apuc de citit.
Trece o oră, trec două, trec trei. Deocamdată, spusele Anei s-au adeverit întocmai. Singurii oameni care ne-au deranjat au fost naşu’ şi cei doi poliţişti care făceau ture de tren din jumătate în jumătate de oră.
Uauu! Gradul meu de încredere în eficienţa poliţiei române creşte cu fiecare vizită a celor doi. Mă simt o mică bucăţică de naţiune bine apărată în interesele sale, ba mai mult, mă gândesc ca în 2008 să mă fac cetăţean conştiincios şi să merg la vot.
Dar nici nu termin bine cu elogiul mental închinat instituţiilor statale că, pe hol, se aude gălăgie. ”Băi, veniţi să stăm aici că sunt 3 gagigi singure!”. În clipa următoare, uşa se deschide. Peste noi dau năvală 3 proaspăţi majoraţi, veseli şi gălăgioşi nevoie mare. “E liber?”. “Nu!!” răspund eu , morocănoasă. Băieţii nu m-aud aşa că vin, se aşază, rămân. Încep să vorbească tare, ascultă muzică şi mai tare, comentează diverse - mai mult sau mai puţin legate de noi. Nu ştiu de ce dar sunt foarte prost dispusă. Aşa de prost dispusă încât, dacă aş avea o mitralieră, aş curăţa lumea de cel puţin 3 oameni. Ca să nu mă bag în rahat singură mă întorc la ziar. Nu prea am chef, mi-o impun. Se pare că activităţile mele ‘telectuale nu’s tocmai pe gustul noilor veniţi aşa că unul dintre ei stinge lumina. Brusc, fără nici un fel de preaviz, ne trezim într-o beznă adâncă, punctată, din când în când, de chicote de râs.
Eu mă duc şi aprind becul. Ei se duc şi îl sting. Eu îl aprind încă o dată. Şi uite asa ne jucam de-a “lumina” vreo 10 minute, până când încercările mele de a-mi compune o moacă fioroasă se bucură de oareşcare succes. Sau oamenii ăia mă consideră nebună de legat. Nu ştiu. Cert e că mă lasă în plata mea, cu lumina aprinsă, şi îşi văd de ale lor. Sau în continuare de ale noastre căci, după nici 5 minute, îmi cer câte o pagină de "Dilemă". Le dau bucuroasă, poate s-or mai potoli şi ei. Visele mele de linişte şi pace se năruiesc brusc fiindcă îmi înapoiază repede foile şi încep partea a doua a distracţiei: fotografiatul mediului “ambiant”(din care, evident, făceam parte şi noi) plus distratul pe seama pozelor. Încercăm să-i ignorăm şi ne vedem de ale noastre în speranţa că, la un moment dat, se vor plictisi, vor tăcea, vor deveni transparenţi şi invizibili..
Dar se vede treaba că noaptea respectivă era plină de surprize căci nu trece mult timp şi, în compartiment, mai intră un tip. Îl analizez fugar. Pare genul de om liniștit. Își găsește un loc și se așază. Puștii își văd în continuare de poze și de “ha, ha, ha, hu, hu, hu”. Deodată, se face auzită o voce: “Futu-ți pizda mă-tii... Sugi pula, imbecilule! Tu stii, mă, cine sunt eu, mă? Dacă mai faci o singură poză iti vâr telefonul în cur! Crezi că fetele ăstea vrea să le faci tu poze, dobitocule?!?” Ridic privirea, foarte șocată, și descopăr că sursa “zgomotului” era omulețul “liniștit” care tocmai intrase.
Puștiu’ nu știe cine e, așa că nu vrea să se lase de pozat. Din partea mea presupun că fie a evadat de curând din pușcărie, fie e vreun "cappo di tutti capi" local. Deoarece se pare că fusesem nominalizată, fără voia mea, purtătoarea de cuvânt a grupului, îl asigur, cu o voce pierită și un mare nod în gât, că noi nu avem nici o problemă cu pozele. Cavaleru’ rătăcitor, cunoscut după aceea sub numele de cod de “asasinu“, nu e convins de speech-ul meu așa că își continuă tirada explicându-i tânărului, în același limbaj bogat și creativ, că nu va mai apuca să vadă Constanța dacă se încăpățânează să persevereze în cariera lui de "fotograf" amator. Eu și Ochi Albastri ne holbăm consternate una la alta în timp ce urechile mai că ni se usucă și cad. Brusc, puștii ni se par niște oameni minunat de agreabili și simpatici, colegii ideali de călătorie.
Minutele trec din ce în ce mai greu. Ca un făcut, pe culoar nu se mai zărește nici picior de polițist iar asasinu’ nostru pare din ce în ce mai supărat. Când ne pierdusem orice speranţă apare la orizont, ca luminița de la capătul tunelului, gara din Constanța. Coborâm rapid (pe cât se poate, cu una bucată rucsac și una bucată ghiozdan de persoană) și ne îndepărtăm aproape în fugă de tren. De-abia la o cafea și o țigară ne regăsim umorul, bine ascuns într-un sertar al minții, și începem să facem haz de cele întâmplate. Hmmm... Oare unde am lăsat-o pe cea de-a treia fată? Nu reuşim să ne aducem aminte.
Mie imi place de Ochi Albastri. O dormit 70% din poveste si in restu` era speriata.
RăspundețiȘtergereEa avea voie..
RăspundețiȘtergere