Minciuni de vară - Bernhard Schlink

Probabil ştiţi ceva despre munca lui Bernhard Schlink dacă aţi văzut "The reader", filmul ăla în care Kate Winslet joacă rolul unei împătimite de lectură analfabete care seduce un puşti şi îl pune să-i citească. Domnul Schlink este autorul romanului pe care se bazează scenariul filmului.

"Minciuni de vară", cartea despre care scriu acum este o colecţie de nuvele legate între ele prin ideea de minciună ca neadevăr pe care oamenii îl folosesc, mai ales, pentru a se păcăli pe ei înşişi. Volumul conţine şapte povestiri. Personajele principale sunt deseori profesori, jurnalişti sau scriitori iar relatarea este scrisă din perspectiva unei singure persoane.

Mie mi-au plăcut în mod deosebit două dintre nuvele, prima şi ultima în ordinea aşezării în carte. Nu, asta nu înseamnă că nu le-am citit pe toate, pur şi simplu aşa s-a nimerit.

"Extrasezon" este o poveste de dragoste, începută la mare, între un flautist neamţ, emigrat în America, şi o moştenitoare bogată. În această "Cenuşăreasa" întoarsă invers, flautistul îşi dă seama că este mai ataşat decât credea de casa lui aflată într-o suburbie săracă a New York-ului, de vecinii şi prietenii zgomotoşi şi pitoreşti care, îşi dă seama, nu vor mai avea ce căuta în traiul lui alături de iubită: "Îşi dădu seama că, atunci când i-a descris lui Susan zilele şi săptămânile care au trecut, l-a uitat de tot pe oboistul secund. Se întâlneau odată pe săptămână, luau cina la restaurantul italian de pe colţ, discutau despre cum e să trăieşti ca european în America, despre aspiraţii şi dezamăgiri în carieră, bârfeau despre orchestră, despre femei - oboistul era vienez şi americancele i se păreau la fel de greu de abordat cum i se păruseră şi lui Richard până atunci. Nu-i povestise nici despre bătrânul care stătea la mansardă şi care-l vizita seara, din când în când, ca să joace o partidă de şah, şi care juca cu atâta imaginaţie şi pasiune, încât pe Richard nu-l deranja că pierdea mereu. Nu-i spusese nimic despre Maria, o puştoaică din gaşca de pe stradă, care făcuse cumva rost de un flaut şi pe care o învăţase să sufle în muştiuc, să ţină degetele corect şi să citească partiturile [...] . Nu-i povestise nici despre lecţiile de spaniolă oferite de profesorul din El Salvador, care locuia pe o stradă din apropiere, nici despre sala de fitness murdară şi neîngrijită, în care se simţea în largul lui." Când se întoarce din vacanţă, Richard nu are curajul să intre în casă. Stă în faţa intrării câteva ore, gândindu-se la trecut şi viitor, realizând că "nu întâmplător a ascuns aceste laturi ale existenţei sale faţă de Susan. Nu le-ar fi putut integra în viaţa lor comună. Nu voia să admită că era nevoit să renunţe la trecut în favoarea viitorului". Povestea se termină deschis - putem să intuim, dar nu avem certitudinea, că va alege vechea lui viaţă. 

"Călătorie spre sud", mi-a atras atenţia prin originalitatea începutului: "Ziua în care a încetat a-şi iubi copiii era o zi obişnuită.". O frază puternică stârneşte, de obicei, curiozitatea. Citind în continuare, am aflat că eroina povestirii, o bunică care locuieşte la azil, trăise toată viaţa doar pentru "ceilalţi" şi aplicând sfatul mamei ei - "iubirea ţine de voinţă, nu de sentimente" - ajunsese să fie fericită îndeplinindu-şi sarcinile şi responsabilităţile. Nu-i vorbă, are o familie frumoasă: patru copii, băieţii cu cariere promiţătoare, fetele casnice, cum fusese şi ea, dar căsătorite cu oameni importanţi.Copiii o "vizitau regulat, nu lăsau să treacă prea mult timp între vizite, rămâneau la ea peste noapte, uneori şi două nopţi, o luau la ei câteva zile şi de ziua ei veneau să o vadă cu toţii.[...]. Fiecare avea viaţa, familia şi slujba lui. Dar toţi o includeau în vieţile lor!" Acest succes nu compensează faptul că "de visele ei din copilărie, de faptul că tânjea după ceva mai important decât şcoala sau familia, de încercările ei disperate de a se refugia şi de a găsi acest lucru în orele de balet sau de pian" se alesese praful. În tinereţe îi mai rămăsese un singur vis: "să găsească bărbatul potrivit. Dar nici măcar asta nu-i reuşise" fiindcă soţul ei divorţase când ultimul copil terminase liceul. Din trecut, apare imaginea iubitului din timpul facultăţii, cel care o părăsise după o vară petrecută împreună. Femeia se întreabă cum ar fi fost viaţa ei dacă s-ar fi căsătorit cu el. Împreună cu una dintre nepoate, porneşte într-o călătorie spre sud, să viziteze oraşul în care se întâmplase totul. Impresionată de povestea bunicii, nepoata îl caută pe bărbat. Locuia încă acolo, fusese profesor la colegiul unde studiaseră amândoi. Pe măsură ce discută, femeia îşi dă seama că ea fusese cea care îl părăsise pentru siguranţa unei vieţi alături de amicul din copilărie, viitorul soţ, iar, pe măsură ce trecuse timpul şi alegerea se dovedise greşită, îl învinovăţise pentru despărţire, imaginându-şi că o părăsise. "Deciziile mari, cele care îţi influenţează viaţa, nu pot fi numite corecte sau greşite. Oamenii trăiesc vieţi diferite, atâta tot." îi răspunde el când se întâlnesc şi ea vrea să ştie dacă şi-a ratat viaţa.