Hoinăreli prin Paris

Pain au chocolat, turnul Eiffel, muzee, shopping, o plimbare romantică pe Sena. Ce-ţi poţi dori mai mult?

Malta

O insulă fantastică, unde nu ai timp să te plictisești :)

Pompei(i)

Cum erau casele romanilor, cum erau străzile sau barurile lor, ce mâncau, cum îşi petreceau timpul?

București

Un oraș care nu ascunde nimic la prima vedere și poate tocmai de aceea aflu mereu lucruri noi despre el.

Irlanda şi frumusețile ei

O ţară de care m-am îndrăgostit la prima vedere.

Danemarca

Mi-am dorit să ajung, de ziua mea, într-o țară nordică. Mi-a plăcut atât de mult încât voi reveni.

România

Mereu surprinzătoare. Din ce în ce mai des, plăcut.

Favignana - insula exotica de lângă Sicilia. Pățaniile unui solo traveler începător

De ce ai vizita o altă insulă când ești deja pe una, v-ați putea întreba dacă urmăriți povestea aventurilor mele prin Sicilia și, da, recunosc, pare amuzant la prima citire. La fața locului însă, eu tânjeam după marea bleu ciel și plaje sălbatice sau măcar lipsite de turiști,  unde să mă pot avânta în valuri fără grija rucsacului lăsat pe prosop. Plaja pe care o găsisem în Trapani fusese o dezamăgire cu nisip gri, apă băltită și mulți oameni care se băgau în seamă neîntrebați. În comparație cu asta, insulele Egadi păreau, din ceea ce citisem pe net, paradisul pe pământ. Îmi aduc aminte că m-a impresionat foarte mult imaginea unui peisaj cu influențe caraibiene și multele golfulețe (italienii le zic cala) ascunse în semi-sălbăticie care promiteau a fi descoperite acolo.

Din Trapani, insulele Egadi sunt o destinație ușor de atins. Doar șapte kilometri de mare o despart pe prima, Favignana, cea mai vastă și populată, de țărmul Siciliei. Acolo am decis să mă opresc și eu pentru ceea ce speram a fi o după-amiază de neuitat. Înarmată cu harta pe care am primit-o de la un chișculeț din port, am pornit în explorarea insulei. Prima plajă la care am ajuns, Lido Burrone, mi-a oferit albastrul acela pur de apă mediteraneeană pe care abia așteptam să îl văd și imaginea de mai jos, ea însăși o poveste care se cere inventată. Oare ce pățise bătrâna doamnă? Iubea mult și marea și suferea fiindcă nu se mai putea cufunda în ea așa cum o făcea odinioară, sau se scălda fiindcă îi recomandase medicul? Probabil câte puțin din amândouă. 


Nu am rămas prea mult aici. Algele, oamenii (mulți după gustul meu) și curiozitatea care rareori îmi dă pace, m-au împins mai departe. Am pornit, ghidată de GPS, pe un drum prăfuit de țară ce șerpuia de-a lungul falezei spre Cala Azzurra, o mică plajă înconjurată de stânci ce promitea delicii nemăsurate. 

Din nefericire și aici era aglomerat, ba chiar mai aglomerat ca pe Lido Burrone. Priveliștea, în schimb, m-a lăsat cu gura căscată. Mi-am găsit un colț de nisip necolonizat și m-am așezat, om, fund și rucsac, toate înghesuite pe nu mai mult de un metru pătrat, cu ochii semi deschiși și picioarele în apă, să mă soresc și să mă odihnesc un pic. Nici nu am simțit valul până când nu mi-a atins mâinile. Celularul, aflat în buzunarul din spate al pantalonilor scurți, a fost și el murat, dar deschizându-l am observat, ușurată, că nu a pățit nimic. M-am dezbrăcat și m-am aruncat în mare ca să îmi continui lecțiile de înot, întrerupte vremelnic în București. După vreo jumătate de oră de bălăceală, am ieșit - aveam totuși un drum destul de lung de făcut iar ultimul feribot spre Trapani pleca în mai puțin de două ore, după calculele mele. 

Ajunsă înapoi pe țărm, am scos, ca tot omul, telefonul să verific ceasul. Telefonul - închis. Am dat să îl deschid. Telefonul - mort. Cuprinsă de panică, am început să alerg spre port. Țineam într-o mână obiectul blestemat iar în gând mă rugam la toți zeii și dracii ce protejează călătorii ghinioniști să mă ajute. Erau de fapt două rugăciuni într-una. Îmi doream, în primul rând, să ajung în camera mea confortabilă de hotel din Trapani în seara aceea iar, apoi, ca device-ul pe care îmi țineam hărțile, gps-ul și alte lucruri necesare pe traseu să aibă, nu șapte vieți ca pisicile, ci măcar două, ca să îmi mai fie de folos în următoarele doisprezece zile de vacanță. Am mers așa,  toropită de căldură, și încercînd, vai - oroare, să mă bazez pe propriul meu simț de orientare ca să găsesc portul, mai mult de oră, până când zeul care protejează găgăuții din întreaga lume s-a îndurat de mine. La, probabil, a mia apăsare pe butonul de start, Samsung-ul a vibrat, o lumină caldă a însuflețit ecranul și, cât de curând, mi s-a cerut să introduc parola. Scăpasem! 

După 5 minute de butonat frenetic am constatat că mersesem în direcția bună. Micuțul târg din Favignana se afla la mai puțin de cinsprezece minute distanță și mai aveam ceva vreme până când sosea feribotul. Pozele acelea de la sfârșitul postării, în care toate contururile sunt îndulcite de lumina apusului, au ceva din ușurarea mea în ele. A fost prima și ultima oară când m-am simțit neajutorată, în cele aproape trei săptămâni de vacanță. Cu toate acestea, nu am regretat excursia. După cum veți vedea mai jos, uneori merită să îți asumi riscuri.

Cum se ajunge în Favignana?
Din portul din Trapani, compania Liberty oferă curse cu feribotul spre și dinspre cele trei insule Egadi, de câteva ori pe zi. Prețul unui bilet dus întors pe 21 septembrie 2016 era de 18 euro.






















Câmpina în 2007

Scormonind prin postările mai vechi, din prima viață a blogului, am dat peste relatarea acestei excursii de week-end. Au trecut mai mult de zece ani de-atunci, de când încercam timid, cu degetul, primele excursii de om mare. 

Noapte, ploaie+furtună, după care a ieșit soarele... 

Orășel interesant,verde, multe case frumos/deosebit construite, castelul mistico-magic al lui Hașdeu și casa lui Grigorescu, pe care nu am apucat să o vizitez. Trecând peste descrierea fadă, funcționărească a istoriei sale pe care am citit-o pe pliantul primit la intrare, castelul merită văzut măcar pentru portretul proprietarului, realizat de Grigorescu, ai cărui ochi te urmăresc peste tot, camera-biserică a spiritelor și oglinzile laterale de la intrare și ferestre.

24 iunie 2007



 


Trei zile în Madrid

Drumeția începe cu o plimbare pe timp de noapte pe Gran Via, aleea comercială cea mai importantă din Madrid, pe lângă care era situat hotelul în care am stat. La 1 și ceva dimineața, prea puține locuri erau deschise, fie un McDonald's care tocmai împlinise o vârstă, fie un restaurant cu fructe de mare, din vitrina căruia raci și languste ne priveau (vag acuzator, în opinia mea) cu ochișorii lor negri ca niște mărgele. Am găsit, până la urmă, un fast food unde se vindea pizza caldă, la bucată, bere și cafea. Ne-am oprit acolo pentru o masă rapidă, înainte de a fugi la somn.




Ziua următoare a început greu, ca orice vineri, sau mai ales ca o zi în care diferența de temperatură ne-a lovit din plin, cu o explorare leneșă pe străzile comerciale ale orașului și prima ieșire la terasă a anului. Ne-a salvat, oarecum, free tour-ul programat la 14. De voie, de nevoie, ne-a petrecut următoarele ore plimbându-ne pe străzile din centru și ascultând povești despre zilele de demult. Am ales să mergem cu Sandeman, deoarece în Praga am fost atât de încântată de un anume ghid încât am luat două tururi cu el. Principiul e simplu şi sunt convinsă că l-ați mai intâlnit: turul şi ghidajul sunt gratis, dar se promovează bacşişul de la sfârşit. Mai apoi, dacă ți-a plăcut ce ai văzut şi auzit, există şi alte distracții pe care compania le propune, de data asta contra cost: pub crawling, tururi ghidate într-un loc de maxim interes turistic etc. 

Spre deosebire de ghidul din Praga, spaniolul mi s-a părut a fi mai grăbit. Ne-am dat seama mai apoi, uitându-ne în broșură că sărise peste câteva locuri de văzut. Probabil faptul că nimeriserăm într-un grup în care erau și mulți liceeni englezi, l-a făcut să treacă peste detaliile istorice plictisitoare și să se concentreze pe chestiile picante, cum ar fi inter-breedingul dinastiei spaniole de dinaintea Bourbonilor (Hasburgii) care i-a făcut, printre altele, să rămână fără moștenitori. Turul a început din Piața Mare (Plaza Mayor), locul în care, "mai demult" , se întâmplau toate - parade, execuții, lupte cu tauri și care e acum un centru agitat de oraș modern, plin de turiști și fotografi, a continuat spre cartierele istorice, unde am văzut, pe rând, cel mai vechi restaurant din lume (deschis de un francez), casa de căsătorii situată pe Calle de la Passa (singurul loc unde se puteau obține aprobări de căsătorie religioasă), câteva clădiri construite în stilul maur, datând din vremea în care spaniolii și arabii se înțelegeau bine, palatul regal și, spre sfârșit, locul în care s-a născut orașul înființat, surprinzător, tot de mauri.

Plaza Mayor. Pe fundal se vede o statuia lui Filip al III-lea și Casa de la Panaderia (fostul sediu al ghildei brutarilor), a cărei fațadă  pictată merită admirată mai de aproape.


Catedrala, văzută din locul în care a fost construit primul fort maur.


Palatul regal.



Am mai zis asta deja - era o zi călduroasă, neobișnuită pentru noi, care veneam din frigul unui început de martie bucureștean. E foarte posibil ca apoi să fi plecat să căutăm un loc în care să mâncăm, mâncarea fiind una din marile surprize și bucurii ale orașului. Cel mai probabil, în drumul nostru, am trecut prin Puerta del Sol, kilometrul 0 al Madridului, am rătăcit ghidați de GPS pe străzile pline cu magazine de suveniruri și am zăbovit nițel mai mult pe Calle de la Huerta (cel mai probabil, tradusă mot a mot, Calea Grădinii), înmiresmată cu parfumul copacilor înfloriți și citatele din scriitori celebri inscripționate pe pavaj. Pe seară am ajuns în uriașul parc Buen Retiro, pentru o cafea și Palatul de Cristal, o construcție ornamentală care te face să te gândești, prin analogie, la condurii de sticlă ai Cenușăresei, dar și în Latina, cartierul vesel al Madridului, unde într-un pub mic și aglomerat în care oamenii mâncau în picioare, ne așteptau feluri, zic ei, tradiționale cum ar fi sepia prăjită și urechile de porc în sos.











În dimineața următoare am mers în Prado (prețul biletului - 15 euro), muzeul național de artă al Spaniei, unde ne-am bucurat de picturile lui El Greco (o descoperire pentru mine - unul dintre acei oameni care vedeau lumea și personajele religioase în culori, într-o perioadă în care seriozitatea în artă echivala, cumva, cu folosirea tonurilor sumbre), El Bosco (născut înaintea timpului său) și Goya care contrabalansează universul plin de lumină și culoare a celorlalți doi cu viziunea sa sumbră asupra nebuniei umanității din Picturile Negre, un set de 14 panouri pe care le-a realizat în ultimii ani de viață pe pereții casei sale. În rătăcirile noastre din după-amiaza aceleiași zile, am mai dat peste un templu egiptean, templul Debod, dedicat lui Amon și Isis, care a fost primit în dar de spanioli de la egipteni în schimbul ajutorului oferit de aceștia în timpul construirii barajului de la Asuan, dar și de biserici exotice, cum numai catolicii din Spania și Italia pot crea, în care madonele și sfinții  sculptați în lemn erau îmbrăcați în haine de stofă, sau magazine de suveniruri în care îți puteai completa garderoba cu un coif, o cămașă de zale sau o sabie ce le imita pe cele pentru care, odinioară, Toledo era faimos.




Cartierul Latina. Picioarele ce se văd în zare ies din fereastra unui teatru.

A treia zi a fost și mai călduroasă, cam cum e acum începutul verii pe la noi, iar dimineața am transpirat într-o piață de vechituri întinsă pe câteva străzi, o combinație de talcioc și anticariat, unde puteai găsi cele mai înfiorătoare chinezării, dar și mobilă sau tablouri vechi, produse din piele marocană sau zorzoane drăguțe din sticlă colorată combinate cu argint. După-amiaza am evadat din oraș și am fugit într-un loc mai răcoros, dar și vântos - Toledo. 







În ultima zi, nu a mai fost timp de prea multe. Se făcuse frig și acolo (era, totuși, martie), așa că am ales să vizităm un alt muzeu  - Thyssen-Bornemisza (prețul biletului - 12 euro). Ca și în Prado, colecția, odinioară a doua ca mărime după cea a casei britanice engleze, conține în întregime picturi. Cum operele de artă au fost adunate în timp, de către membri diferiți ai familiei Thyssen, selecția este vastă și are câte ceva pentru toți cei curioși să intre acolo: de la picturi religioase naive până la maeștri olandezi sau renascentiști, la impresioniști și postimpresioniști. Trebuie să recunosc că arta ultimilor zeci de ani nu e ceva ce eu pot înțelege sau aprecia ușor. Mai ales atunci când arată ca tabloul de mai jos. Din fericire, majoritatea picturilor expuse nu îmi puneau imaginația la încercare într-o așa mare măsură.


Orele dinaintea plecării ni le-am petrecut alergând dintr-o stație de metrou în alta. Din cauza lucrărilor și a defecțiunii unei garnituri de tren, drumul până la aeroport, simplu din câte înțelelesem, a devenit o cursă cu obstacole finalizată cu capitularea celui mai înțelept, adică a noastră, și urcatul într-un taxi. Cu toate astea, Madridul mi-a rămas în minte ca un oraș fain, tocmai bun pentru un city-break. Să fi fost de vină și biblioteca publică pe care am descoperit-o într-una din stațiile de metrou?


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...