Fără tine, noi nu existăm - Suki Kim

sursa

Să mai schimb macazul un pic, adică să las călătoriile sau gândurile / prozele... și să vorbesc despre o carte. Nu e o carte veselă, nu-mi stă în caracter să citesc așa ceva, prefer comedioarele sau filmele/serialele de acțiune, fiindcă petrec mai puțin timp cu ele. Eu am cumpărat-o și am citit-o pentru că este un jurnal de călătorie și de adaptare la o țară care rămâne un mister în contextul lumii conectate a zilelor nostre, Coreea de Nord.

Deși trăiește în New York, Suki Kim s-a născut și și-a petrecut primii 12-13 ani din viață în Seul și a vizitat de mai multe ori Phenian-ul în calitate de jurnalism sau sub acoperirea meseriei de profesor. Pentru ea, separarea țării în două entități distincte nu este doar un fapt istoric, ci o realitate dureroasă trăită de părinții și bunicii ei, care au fost despărțiți în 1945, când țara a fost tăiată în două, de rude apropiate sau membri ai familiei pe care nu i-au mai văzut niciodată.

Cartea al cărui subtitlu este: Viața mea secretă ca profesoară a copiilor elitei nord-coreene, relatează cele aproape 6 luni pe care Suki le-a petrecut în calitate de profesor de engleză la ceea ce se zvonea în 2011 că rămăsese singura universitate deschisă din țară, o universitate internațională unde profesorii erau cu toții misionari creștini iar studenții, fiii celor mai de seamă familii din Coreea de Nord. Fără tine, noi nu existăm este refrenul unui cântec pe care tinerii din campus îl cântau când defilau încolonați sau făceau muncă patriotică și se referă la întemeietorul statului comunist nord coreeanDar, mai bine să o las pe ea să povestească:



"Această națiune izolată a urmat un curs diferit față de restul lumii, atât de diferit, încât, în 2011, când am sosit acolo, m-am trezit în Anul Juche 100. Republica Populară Democată Coreeană (RPDC) are un sistem calendaristic diferit, care măsoară timpul de la nașterea Marelui lor Lider inițial, Kim Ir-Sen, care a murit în 1994; Juche, care s-ar traduce aproximativ prin autonomie, stă în centrul filosofiei fondatoare a Coreei de Nord. Aproape toate cărțile pe care le-am văzut acolo erau scrise de Marele Lider sau erau despre el. Media controlată de stat, inclusiv ziarul Rodong Sinmun și Televiziunea Centrală Chosun, relata aproape în exclusivitate despre Marele Lider. Mai toate filmele, cântece și monumentele vesteau miraculoasele realizări ale Marelui Lider, al cărui rol fusese transmis cale de trei generații, de la Kim Ir-sen și Kim Jong-Il la Kim Jong-un, care avea 29 de ani în 2012, când a preluat puterea, devenind cel mai tânăr șef de stat din lume."

Prima impresie după ajungerea la Universitate e legată de masivitatea și monotonia clădirilor campusului - felul în care sunt construite îi sugerează că ceea ce se dorește acolo e limitarea la maxim a intimității. Dimineața, la cantină, aseamănă studenții la costum, cu mișcări ordonate și precise, cu o armată care nu a intrat în repaus din 1953, de la sfârșitul războiului coreean. Mai târziu, când i se repartizează gupele de cursanți, află că toate materialele pe care decidea să le prezinte studenților trebuiau aprobate, în prealabil, de omologi, corpul didactic nord coreean care superviza cursurile. 

În fiecare zi a șederii, Suki își scrie noi reguli pe care trebuie să le respecte pentru a rămâne sănătoasă și a nu fi expulzată: să fiarbă apa înainte de a bea, să își aducă propriile medicamente și lanterne cu baterii pentru că curentul este întrerupt des, să se îmbrace sobru când merge la cursuri, să ceară aprobare pentru călătorii și să nu inițieze nicio conversație când se află în afara campusului fără un motiv întemeiat, să nu lase niciunui coreean impresia că e ceva în neregulă cu țara lor și, mai ales, să nu uite că întreaga ei existență în Phenian se desfășoară ca într-un acvariu, unde orice activitate a unui străin e considerată dușmănoasă și tratată ca atare:

"De fiecare dată când am vizitat RPDG, am fost șocată de coruperea limbii coreene. Injuriile au prins rădăcini nu doar în conversație și în discursuri, ci și în limba scrisă. Erau omniprezente - în poezii și ziare, în discursurile oficiale ale Partidului Muncitorilor, chiar și în versurile cântecelor interpretate în acea zi sfântă (serbarea zilei Victoriei 727, la Palatul Sportului). Era ca și cum ai fi găsit cuvintele al dracului și căcat într-un discurs prezidențial sau pe prima pagină a ziarului New York Times. Limba lor vorbită era la fel de grosieră, indiferent de ocazie."

Deși găsește toate aceste reguli absurde, Suki este uluită de cât de repede se adaptează la ele. Predă engleză la clasele clasele 4 și 1, cea mai slabă și, respectiv, cea mai bună clasă din Universitate și se atașează repede de studenții ei care, datorită inocenței lor, îi aduc aminte de niște copii. În timp, descoperă că acești băieți privați aproape în totalitate de informațiile sau tentațiile lumii exterioare și crescuți cazon, într-un regim semi-militar, mint din obișnuință, pentru a se proteja de ochii ei, ai străinei, dar și de ceilalți colegi - aranjamentele camerelor se schimbau în fiecare an iar repartiția într-o nouă cameră, cu un nou coleg, însemna că cei doi băieți trebuiau să devină, vrând - nevrând, de nedespărțit, ceea ce ajuta statul să îi facă să se supravegheze reciproc. 

Suki își impune dificila misiune de a le deschide mințile studenților ei, fără a da de bănuit ceva omologilor, de a căror aprobare depindea durata sejurului la școală, și care pretindeau mită pentru cel mai mic ajutor. Face asta prin intermediul compunerilor libere pe care le cere la curs - scrisori către familie sau prieteni, descrieri ale mâncărurilor tradiționale sau, cel mai greu de înțeles într-o țară unde nu există arta dezbaterii, eseuri. În timpul discuțiilor încercă să le strecoare informații despre New York, țările pe care le-a văzut călătorind de una singură, când era de vârsta lor, sau internet și rețelele de socializare. Cel mai mare succes i se pare faptul că reușește să obțină permisiunea de a le prezenta un film din seria Harry Potter, în ziua de dinaintea plecării.

"În ultima săptămână petrecută acolo am visat că vomit. Vomam imagini cu satele tăcute de la marginea drumului, fețele supte văzute de la geamul camionetei, lozincile cu Marele Lider, cântecele cu Marele Lider și portretele cu Marele Lider care însemnau ca un fier înroșit fiecare clădire, fiecare făptură vie, fiecare respirație înăbușită. În visul meu, vomam și cea din urmă fărâmă a ultimelor mele zile acolo într-o pungă neagră de plastic, care era atât de grea, încât trebuia să o trag cu ambele mâini ca să o arunc în groapa de lângă căminul profesorilor."

Nu vreau să emit judecăți, dar dacă România rămânea comunistă, oare ne aștepta același tip de izolare? Cumva, la aproape 27 de ani după revoluție, lumea pe care o descrie Suki pare e neconceput aici. Și totuși...



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...